Zinc, cadmiu si mercur

Zinc, Cadmiu si Mercur Cuprins: Capitolul 1: Istoric Capitolul 2: Stare naturală Capitolul 3: Obţinere Capitolul 4: Generalităţi Capitolul 5: Proprietăţi fizice Capitolul 6: Combinaţiile chimice ale zincului, cadmiului şi mercurului Capitolul 7: Utilizări Capitolul 8: Concluzii Capitolul 9: Bibliografie ISTORIC Din grupa a II-a secundară fac parte zincul, cadmiul şi mercurul. Cel mai vechi obiect de zinc a fost descoperit la săpăturile efectuate, în anul 1939, la Agora din Atena. Este vorba de o plăcuţă dreptunghiulară (40*65 mm) de zinc cu grosimea de 0,55 mm şi care datează din secolul al IV-lea – al III-lea î.e.n. Cercetările efectuate au dus la concluzia că zincul, ca element metalic, nu era cunoscut în vremea aceea şi că prezenţa sa sub forma unor obiecte metalice este cu totul întâmplătoare. Numele de zinc (Zinker) este dat pentru prima oară de alchimistul Paracelsus, fără a se preciza dacă este vorba de un metal sau de un minereu. Georgius Agricola menţionează în lucrarea sa „De re metalica” (1556) că la Goslar, atunci când se topesc minereurile piritoase curge, mai întâi din cuptor, un lichid alb, care probabil era zinc. Determinarea zincului ca element metalic a fost făcută în anul 1742 de germanii Anton von Schwab şi independent de el în 1746, de A.S. Maggraf. Tot în această perioadă englezul Champion pune în funcţiune, la Warmley lângă Bristol prima fabrică din Europa de producere a zincului. El s-a bazat pe o serie de cunoştinţe aduse din orientul îndepărtat, unde zincul era extras de multa vreme, în vase ceramice închise şi încălzite în exterior cu cărbuni. Importanţa care se acordă în prezent acestui metal poate fi dedusă din producţia mondială de zinc, care între anii 1970-1980 a atins o valoare maximă în 1974, ajungând la aproximativ 6 milioane de tone. Datorită unor factori de conjunctură, cum sunt cei legaţi de criza mondială a petrolului, s-a înregistrat o scădere a extracţiei de zinc, ajungându-se în 1979 la o producţie de 4,7 milioane tone. Cadmiul a fost descoperit de chimistul german Strohmeyr în anul 1917 în timp ce prelucra unele minereuri de zinc ca să obţină carbonat de zinc farmaceutic, spre surprinderea sa, a observat că în loc să rezulte soluţii incolore, ca de obicei, soluţiile respective aveau culoarea galbenă. La început a crezut că acestea sunt impurificate cu fier sau arsen, dar după verificările de rigoare a constatat că se află în faţa unui element nou. Separând oxidul elementului necunoscut, de oxidul de zinc, l-a supus reducerii cu cărbune şi a reuşit să obţină noul metal pe care l-a numit cadmiu, de la cuvântul grecesc Kadmeia, atribuit, în vechime, oxidului de zinc folosit în vopsitorie. Mercurul face parte din grupul de metale (aur, cupru, argint, staniu, plumb, fier) cunoscute din cele mai vechi timpuri. Se presupune că grecii ar fi primul popor care a descoperit şi utilizat mercurul, sau argintul viu cum îl mai numeau. Cea dintâi menţiune despre acest metal se găseşte în însemnările lui Aristotel care îl numea argint fluid. Învăţaţii de mai târziu, printre care şi Discorides, descriu câteva metode de extragere a metalului, incluzând şi tehnica distilării, dar este cert că însemnările lor veneau mult după descoperirea acestui element. Potrivit concepţiei lui Aristotel, toate metalele aveau origine comună, ele fiind rezultatul îmbinării a două tipuri de vapori care se ridică din pământ unul era umed şi era asimilat cu mercurul, altul uscat, sub formă de fum, şi era asimilat cu sulful. Această istorie a fost folosită multă vreme de alchimiştii evului mediu în preocuparea lor de a transforma metalele obişnuite în aur. Denumirea de mercur vine de la faptul ca alchimiştii reprezentau acest metal cu acelaşi simbol caracteristic planetei mercur. Simbolul Hg deriva de la denumirea latineasca hidrargyrum (argint lichid).