Directii in dezvoltarea de software pe plan mondial

Calculatorul devine pe zi ce trece un un instrument din ce in ce mai folosit in viata de zi cu zi. Internetul, serviciile telefonice, rezervarile de bilete, accesul la diverse informatii.Toata aceasta gama noua de domenii de utilizare a calculatorului inseamna pentru dezvoltarea de o piata de zeci de miliarde de dolari. Daca luam in considerare si problemele imense ridicate de actiunea “Anul 2000” putem avea o imagine asupra fenomenului de criza cu care se confrunta dezvoltarea de soft actuala. Ar fi de asteptat ca aceasta noua foame de noi aplicatii soft sa maturizeze industria softului. Insa rezultatele nu sunt prea incurajatoare : majoritatea proiectelor soft importante sufera intarzieri sufera intarzieri, isi depasesc bugetul, produc soft de slaba calitate sau, nu de putine ori esueaza lamentabil. Se estimeaza ca peste 80% din toate investitiile facute in soft se folosesc pentru intretinerea programelor vechi si nu pentru dezvoltarea unor programe noi. Existenta unei crize soft a fost pentru prima data recunoscuta explicit in 1968, la o conferinta sponsorizata de NATO. Ca o prima concluzie a aparut ideea ca si dezvoltarea de soft trebuie realizata intr-o maniera inginereasca, idee ce a nascut sintagmele cunoscute Software Engineering sau mai nou Information Technology. Rezultatele concrete ale acestei conferinte sau materializat in deplasarea centrului de greutate dinspre limbajele de programare catre elaborarea de metodologii si standarde de dezvoltare a softului. Cu toate acestea, daca privim acum, dupa 30 de ani, rezultatele obtinute in dezvoltarea softului in maniera industriala sunt inca departe de progresele realizate in alte ramuri ingineresti precum microelectronica sau productia de automobile, ramuri industriale orientate pe productia de componente si asamblarea acestora in produse finite. In general, componentele considerate blocuri de constructie prefabricate si testate, produse si comercializate de cateva firme specializate, cu respectarea normelor si standardelor recunoscute (ISO,DIN), sunt asamblate de alte firme in produse finite(aparatura electrocasnica, audio-video, calculatoare, automobile, etc) care ajung pe piata la consumator. Se pune problema transformari productie soft intr-un astfel de tipar al productiei si asamblarii componentelor standardizate. Progresele facute pana la mijlocul anilor ’90 sunt putin relevante: biblioteci de subprograme stintifice din Fortrand si C, serviciile oferite de sistemele de operare moderne, biblioteci de subprograme grafice sau pachete de comunicatii sunt exemple primare de astfel de astfel de componente soft reutilizabile, chiar daca ele sunt destul de departe de definita actuala a termenului. Pe la mijlocul anilor ’80, ingineria soft si-a pus mari sperante in programrea orientata pe obiecte (POO),considerata solutia ideala pentru rezolvarea crizei soft. Din pacate, asteptarile n-au fost confiramate: din ce in ce mai multi specialisti considera azi ca sperantele puse in POO nu s-au implinit, in special cand e vorba de dezvoltare programelor foarte mari, intretinerii lor dar mai ales in privinta reutilizari codului. Limbajele de programare orientate pe obiecte sunt complexe prin urmare curba de invantare este lunga; pe langa invantarea limbajului este necesara si familiarizarea cu ierarhiile de obiecte, proprii fiecarui mediu de dezvoltare, care cere un timp mult mai mare chiar si decat invatarea limbajului. Intr-o aplicatie orientata pe obiecte (vazuta ca o colectie structurata de obiecte ce comunica intre ele) obiectele sunt dependente de implementare altor obiecte , asadar se pot conecta doar la obiectele prevazute in etapa de proiectare a aplicatiei.