Descriere: Reprezintă un moment de maximă elevaţie a lirismului eminescian; este capodopera eminesciană, o admirabilă sinteză a temelor şi motivelor, atitudinilor poetice eminesciene.
Criticii literari văd în Luceafărul o cheie de boltă a universului poetic eminescian. Întâlnim toate marile teme, motive ale creaţiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nopturn, elementul neptunic.
Luceafărul rămâne un model de depăşire al gândirii mitice prin gândire filozofică.
Pornind de la un basm popular, Mihai Eminescu investeşte materialul folcloric cu idei filozofice (Schopenhauer, Kant, Hoegel) şi realizează un poem alegoric pe tema soartei nefericite a geniului.
A fost publicat în 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare, România Jună.
Geneza poemului
Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în grădina de aur, basm cules de germanul Kenish în timpul unei călătorii în Muntenia, în 1861.
În basm era vorba despre o tânără fată de-mpărat, închisă de tatăl ei într-un castel. Un zmeu se îndrăgosteşte de ea, dar fata îl respinge speriată de nemurirea lui. În cele din urmă fata de-mpărat îi cere zmeului să devină muritor. Zmeul se duce la demiurg şi-i cere să devină muritor, dar este refuzat. În acest timp fata de-mpărat se îndrăgosteşte de un fecior de-mpărat cu care fuge-n lume. Zmeul se răzbună prăvălind o stâncă pe fata de-mpărat. Tânărul moare şi el de durere.
Mihai Eminescu nu s-a mulţumit să versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare şi de spiritualizare. A regândit şi a modificat personajele şi semnificaţiile creaţiei populare.
Zmeul din forţa răului a devenit prin imobilizări repetate Hyperion, simbol al genuilui; fata de împărat a trecut şi ea printr-un proces de spiritualizare pentru a corespunde aspiraţiilor lui Hyperion. Fiul de împărat a devenit Cătălin, simbolul omului obişnuit; demiurgul a devenit o proiecţie abstractă, Creatorul. Principala modificare se referă însă la suprimarea răzbunării. Hyperion nu se mai răzbună, ca zmeul din basm, pentru că răzbunarea nu se potriveşte cu esenţa sa superioară.
Între 1870-1872 Mihai Eminescu elaborează prima variantă a poemului – care se termină cu blestemul zeului: Un chin s-aveţi: de-a nu muri de-odată!
După 1880 elaborează încă cinci variante a poemului.
Alături de izvoarele folclorice şi motivul Zburătorului, Fata din grădina de aur şi Miran şi frumoasa fără carp Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice: concepţia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant şi Hoegel, izvoare mitologice: mitologia greacă, indiană şi creştină, izvoare biografice: propria sa experienţă de viaţă.
|
