Descriere: În tot ce face şi spune este dragoste şi inteligenţă nativă şi o vitalitate care este a naturii însăşi. Vitoria Lipan este exemplară prin tărie şi perseverenţă.
Conform unui calendar natural ea îşi dă seama că întârzierea soţului său are o singură explicaţie: moartea. Ea se adresează preotului, face vrăji, apelează la autorităţi, dar experienţa o învaţă că trebuie să se bazeze pe ea însăşi, pentru că la ea e durerea.
În adâncul sufletului ei e convinsă de moartea soţului, dar dragostea, omenia, datoria nescrisă îi dictează că trebuie să-l caute şi să-i dea ultima cinstire cuvenită. Dragostea ei este profundă, păstrată de-a lungul anilor, după propria mărturisire: ca banul cel vechi.
Ştie să-şi rânduiască treburile gospodăriei, înainte de a pleca la drum. Înzestrată cu o inteligenţă nativă, ea îşi stabileşte opririle în locuri, unde ştie că va primi cât mai multe informaţii. Vitoria ştie să întrebe, să scoată adevărul de la oameni, să lege faptele şi să reconstituie mental drumul soţului ei. Ştie să fie prietenoasă, la nevoie umilă, chiar să mintă şi să învrăjbească pe cele două femei, soţiile lui Bogza şi Cuţui. În discuţiile cu cei doi simulează naivitatea şi neştiinţa, când în realitate este convinsă de vinovăţia celor doi. Treptat ea reconstituie faptele: În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseră trei. Dincoace, peste muntele Stănişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era… aici, între Sabasa şi Suha trebuia să găsească ea cheia adevărului.
În descoperirea crimei ea intuieşte că rolul decisiv îi va reveni câinelui pe care din fericire îl găseşte.
La început Vitoria se poartă prietenos cu cei doi ciobani, pentru a le adormi bănuielile. Tot timpul ea dovedeşte o stăpânire de sine ieşită din comun: Avea de căutat, de găsit şi de rânduit. De plâns a plânge mai pe urmă, acuma n-are vreme.
Vitoria este neobosită şi necruţătoare în descoperirea vinovaţilor. Trăsăturile femeii reies şi din secvenţa finală a romanului, aceea a dezvăluirii crimei şi a pedepsirii vinovaţilor. La început Vitoria se poartă frumos, invitându-i pe Bogza şi Cuţui să mănânce şi să bea. Treptat însă vorbirea ei devine aluzivă: spune despre baltagul lui Bogza, că e mai vechi, ştie mai multe despre trecut; mai târziu vede pe el pete de sânge. Vitoria ştie că cei doi sunt ucigaşii dar nu-i numeşte din prima clipă, ci îi supune unei tensiuni psihologice, care îi determină să-şi mărturisească vinovăţia.
|
