Emil Garleanu - Cioc, cioc, cioc! (prezentare generala)

Cioc cioc cioc de Emil Garleanu Şi păsările se-nţeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veţi crede. Atâta pagubă! Dar eu ştiu multe asupra lucrului ăstuia de la gaiţa mea, de la gaiţa mea care, fiindcă am învăţat-o să vorbească omeneşte, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. D-ta, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, aşa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă poveţe puişorilor ei: „Nu ieşiţi la marginea cuibului!” „Nu strigaţi când nu sunt eu cu voi!” „Tst! pisica!” O vrabie ciripeşte pe gard. D-tale puţin îţi pasă. Şi ei, biata! i-a sărit inima din loc: „Uliul!” În nopţile cu lună asculţi privighetoarea, — te încântă; ajungi să crezi că pentru tine îşi revarsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuieşti că-şi plânge numai dragostea ei Aşa, mulţumită gaiţei mele, am ascultat, deunăzi, o convorbire între un măcăleandru şi-un scatiu. Să v-o spun. „Cioc! cioc! cioc!” se aude de departe. Măcăleandrul zice: — E ciocănitoarea! — Ciocănitoarea, răspunse scatiul, ce-o fi ciocănind mereu? — Caută veveriţa, îl desluşi măcăleandrul. — Veveriţa? De ce? — Urâţi îmi sunteţi voi, scatiii, că nu ştiţi nimic. Nu-i cunoşti povestea? Să ţi-o spun! (Mărturisesc că vreo câteva ciripiri nu le-am înţeles, dar le-am ţinut însă minte. Acasă i le-am spus gaiţei, şi gaiţa mi le-a tălmăcit. Aşa vă pot spune întocmai, după zisele măcăleandrului, povestea ciocănitorii:) — Demult, m-asculţi, scatiule? începu măcăleandrul, demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puţini de tot, şi poamele şi mai puţine, veveriţa a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu roadă rotundă, tare, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse, frate, peste alun. I-au plăcut alunele şi, vezi, fiinţă prevăzătoare, să nu mai păţească cum o păţise când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune! Şi şi-a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari, să nu se mişte toată iarna din căsuţa ei, nici cu vârful botului să nu miroase viforniţa, când, într-o bună dimineaţă, se zgârie la un picior într-o coajă. Caută, — coajă de alună! De unde? că ea nici nu se atinsese încă de merindele strânse. Cercetează: un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veveriţa, dar s-a şi mâniat.

Aurel Vlaicu si realizarile sale