Istoria sulfului

ISTORIA SULFULUI Faptul ca sulful era cunoscut din cea mai veche antichitate se datoreaza , desigur, in primul rand faptului ca el se gaseste, in general, sub forma nativa. Proprietatea sa de a arde cu usurinta, dand bioxidul de sulf (gaz sufocant intrebuintat la dezinfectii), a atras atentia omului inca din vechiul Egipt si apoi la celelalte popoare din jurul Mediteranei. Char denumirea latina a sulfului, "sulphurium", provine dupa opiniile specialistilor de la cuvantul sansclit "sulvari" care inseamna "inamicul cuprului", deoarece cuprul incalzit cu sulf se transforma din rosietic si lucios in sulfura de cupru neagra. Indienii cunosteau cu 2-3000 de ani inaintea de inaintea erei noastre faptul ca cuprul poate fi "distrus" cu sulful. Homer, cu 900 i.Hr. mentioneaza atat in Iliada cat si in Odisea , arderea sulfului pentru fumigari la dezinfectii. Bioxidul de sulf se mai intrebuinta la inalbirea unor tesaturi. In textele asiriene care s-au gasit in biblioteca lui Assurbanipan din Ninive (668- 626 i.Hr.) rezulta ca sulful se obtine atunci din apele izvoarelor fierbinti de pe malul Tigrului. In Biblie este mentionat sulful in sensul ca orasele Sodoma si Gomora ar fi fost nimicite de o ploaie de sulf, provocata probabil de o eruptie vulcanica. Pliniu arata ca daca se arde sulf la intuneric, flacara sa livida transmite pe fetele asistentilor paloarea mortii. Dioscoride citeaza sulful ca remediu in bolile de piele.