Descriere: Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene
Gandirea promotoare a unei Europe unite este veche si a fost exprimata prin diverse idei. In secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua in care toate natiunile continentului se vor uni intr-o societate suprema si vor forma o fratie a Europei, fara a pierde caracteristicile remarcabile ale identitatii lor.
Europa a ramas insa profund divizata si afectata in mod deosebit de cele doua razboaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. Dupa primul razboi mondial, ideile si preocuparile pentru o Europa unita au fost frecvent evocate. Adunarea Societatii Natiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezolutie care hotara crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeana. Initiativa a apartinut ministrului de externe al Frantei, Aristide Briant, care a fost si desemnat presedinte al Comisiei. Obiectivul prevazut era crearea unei organizatii europene cu caracter politic si economic. Datorita crizei internationale si evolutiei evenimentelor pe continent, ideea crearii Uniunii Europene a intrat in impas si apoi s-a renuntat la ea.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial o mare parte a economiei europene era distrusa. Chiar si in aceasta situatie ideile despre unitatea europeana au fost reluate. In 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit intr-un discurs tinut la Zurich, in Elvetia, despre necesitatea crearii „statelor Unite ale Europei”.
In 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, in scopul reconstructiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstructie tuturor tarilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de tarile care urmau sa constituie Europa Occidentala.
La sfarsitul deceniului ’40 a inceput sa se contureze o noua diviziune a Europei dupa criteriul politico-ideologic si sistemul economico social, respectiv Europa Occidentala si Europa de Est. Contradictiile dintre ele s-au adancit prin crearea celor doua blocuri militare –NATO (1949) si Tratatul de la Varsovia (1955). A urmat o perioada care a intrat in istorie sub denumirea de „razboi rece”, incheiata abia la inceputul deceniului ’90. Cele doua parti ale Europei divizate – Vestul si Estul – au urmat si in domeniul economic cursuri diferite.
Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul Marshall”, aceste tari au creat in 1948 Organizatia de Cooperare Economica Europeana. Aceasta a devenit mai tarziu Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE), care exista si in prezent , avand desigur alte obiective decat cele ale organizatiei inlocuite. In 1949 a luat fiinta si Consiliul Europei. Ca model pentru inceputurile cooperarii economice a servit si Uniunea vamala a Beneluxului, formata din Belgia, Olanda si Luxemburg, care a intrat in vigoare in 1948.
Primele demersuri in scopul realizarii unei noi unitati europene apartin lui Jean Monnet, pe atunci sef al Organizatiei Nationale a Planificarii din Franta. El a propus ca productia de carbune si otel a Frantei si Germaniei sa fie administrata de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, a mers mai departe si a propus un plan, care i-a purtat ulterior si numele, „Planul schumann2 pentru crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Italia si tarile Beneluxului au sprijinit acest plan si in 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” intre Belgia, Franta, Republica federala Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. CECO a luat fiinta la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul presedinte al Inaltei autoritati a Carbunelui si Otelului.
|
