Descriere: In Dacia, creştinismul pătrunsese, chiar de la începutul colonizării romane, adus de legionari. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum si limba unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi “creştinismul de bază” sunt latineşti: Dumnezeu (de la Dominus Deus), duminică, cruce, creştin, biserică, lege sacră,cuminecare, rugaciune,altar, Scripturi, sfant mai ales în cuvinte compuse ca Sânta Maria, Sân Petru, Sân Nicolae, deoarece in limbajul current, a fost inlocuit cu Sfant, prin contaminare cu slavonul “seventu”. Cu toate acestea , organizarea ecleziastică, instalarea unei ierarhii bisericeşti au aşteptat sfarşitul marilor navaliri barbare si coincide cu perioada de glorie a primului Ţar bulgar, deoarece au păstrat slavona veche drept limbă bisericeasca pîna la sfîrsitul secolului al XVII-lea, însă tot timpul au fost supuşi de departe, patriarhatului Constantinopolului. Urmarea este că cei mai mulţi termini privitori la organizarea ecleziastica, precum si la teologie sau la literature religioasă sunt de origine slavo-greacă.
Fiecare sat, ne spune Wilkinson, îsi avea mica lui biserica. Bisericile acestea de ţară erau destul de sărăcăcioase, fiind uneori construite din lemn. În schimb cele mai multe biserici din oraşe, precum şi cele din mănăstiri , erau făcute din cărămidă, sau din piatră, iar interiorul era cel mai adesea bogat impodobit. “Numărul bisericilor şi al mănăstirilor ce se afla înauntru şi înafara oraşelor este necrezut de mare”, scria Raicevich in 1788. Vreo yece ani mai târziu, Wilkinson număra 70 de biserici la Iaşi, iar la Bucureşti nu mai puţin de 360 de biserici şi 20 de mănăstiri. Cifrele acestea ni se par exagerate.
Numarul preoţilor era si el destul de mare. Wilkinson spune ca erau vreo 15000. Tot pe vremea aceea (anii 1810) Dionisie Fotino dă cifra, care pare mai exacta de 10278.
Preotul trăia cel mai adesesa din banii de pe slujbe (plătiţi cel mai adesa de ţărani, în natură), însă la rândul său, trebuia să dea o sumă de bani episcopului sau mitropolitului.
Preotii ca şi călugării, se recrutau aproape toţi dintre ţărani. De aici înfăţişarea lor necioplită şi învinuirea că nu ştiu de nici unele, aduse de cele mai mulţi de către observatorii străini.
Laurncon susţine că “este greu să afli în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios decât cel din ţara românească”.
Aproape toate mănăstirile din cele două Principate erau ctitorii domneşti sau ctitoriile vreunui mare boier, pe care urmaşii ţineau cu tot dinadinsul să le întreţină, să le înzestreze cu noi moşii, încât, la începutul secolului al XIX-lea proprietăţile bisericeşti reprezentau 1/3 din totalitatea pământului arabil al ţării.
Străinii, arată care mai de care, importanţa data, (în toate păturile sociale ale populaţiei), recomandărilor si interdicţiilor Bisericii, de care trebuie să se ţina seama cu mare grijă.
|
