Cruciada copiilor

Cruciada copiilor În anul 1212, lăsîndu-se purtaţi de un elan mistic copiii Occidentului se ridicau la arme hotărîţi - nici mai mult nici mai puţin - să înfrunte oştile necredincioşilor şi să elibereze Locurile Sfinte. Începuse ceea ce avea să intre în istorie sub numele de Cruciada Copiilor. Este un eveniment, arhisuficient pentru a demonstra credinţa epocii. Pentru că destui dintre cei mari au aderat la convingerea copiilor, care în urma unor viziuni primite de liderii lor (era încă epoca maselor conduse de viziuni), ajunseseră să fie convinşi că singura soluţie de eliberare a Mormîntului era o luptă a credinţei oarbe şi a nevinovăţiei copilăreşti, cu unicul sprijin al lui Dumnezeu, toate acestea după ce încercările anterioare ale “celor mari” suferiseră eşecuri usturătoare. Pilda luptei dintre David şi Goliath era din ce în ce mai pomenită de toate gurile, căci atîta vreme cît nu ai păcate, eşti curat - şi cine este mai curat decît copiii? - nu-ţi mai trebuie arme pentru a face un război de succes. Nimeni nu se mai întreba dacă era un război drept şi nu acum vom intra în argumentaţii pe marginea acestui subiect. Tuturor li se părea cît se poate de bine să se încăpăţîneze într-o luptă fără sorţi de izbîndă şi fără motivaţii reale. Orice tactici combative erau folosite şi folositoare; chiar şi aceea de a arunca nişte copii - al căror şef avea zece ani - în luptă. Era o lume teribilă. Vremile au trecut, momentul a fost dat uitării şi se mai păstrează doar în studiile de specialitate. Teribilismul însă, încă îşi mai are sălaş printre noi. Copiii încă se mai aruncă în lupte cu sau fără motiv, încă li se pare că numai în virtutea faptului că există şi sînt copii au dreptul la victorie. Ce e mai rău, este că nimeni nu se chinuie să-i dezbare de acest prost nărav. Interesant este că, deşi teribilismul este o boală a copilăriei, ca şi vărsatul, sînt destui adulţi care dau semne vădite că suferă de ea. A fost dintotdeauna la modă, cel puţin de cînd s-a văzut că treaba ţine - şi acum mă refer la intelectuali sau cei care se pretind - să loveşti. Neoliticul persistă în mentalitate, căci toată lumea atacă pentru a se apăra. Dar în lumea intelectualilor atacurile nu sînt mortale, aşa că de unde atîta înverşunare? Din orgoliu nemăsurat, evident.