Martisorul si trandafirul - Semnificatie si istorie

Istoria mărţişorului La Roma, începutul anului nou se sărbătorea la 1 Martie, luna care purta numele zeului Marte, ocrotitor al câmpului şi al turmelor, zeu care personifica naşterea naturii. La vechii traci aceleaşi atribute le avea zeul Marsyas-Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul său fiind legat de glia maternă şi de vegetaţie. Lui îi erau consacrate sărbătorile primăverii, ale florilor şi fecundităţii naturii. În multe săpături arheologice din România s-au găsit mărţiăoare cu o vechime mai mare de 8 000 de ani. Sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi negru, ele erau înşirate pe aţă şi se purtau la gât. Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, era atribuită vieţii, deci femeii. În schimb culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor, era specifică înţelepciunii bărbatului. De altfel, şnurul mărţişorului exprima împletirea inseparabilă a celor două principii ca o permanentă mişcare a materiei. El semnifică schimbul de forţe vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb şi roşu au rămas până în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul de nuntă sau înmormântare. Răspândit în toate proviciile ţării, mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian relatează că în Moldova şi Bucovina mărţişorul consta într-o monedă de aur sau de argint legată cu un şnur alb şi roşu la gâtul copiilor. Era credinţa că portul mărţişorilui face ca aceştia să aibă noroc. Fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care-l prindeau în păr şi-l ţineau astfel până la sosirea berzelor sau până ce înflorea primul pom. După aceea, cu şnurul legau creanga pomului, iar cu banul primit îşi cupărau caş, pentru ca tot anul să la fie faţa frumoasă şi albă.