Descriere: PERSONALITATEA
LUI ION I. C. BRATIANU
Una dintre cele mai complexe personalităţi din istoria României rămâne, fără îndoială, Ion I.C. Brătianu.
Era fiul lui Ion C. Brătianu, fruntaş al revoluţiei de la 1848, care şi-a legat numele de marile înfăptuiri istorice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Unirea Principatelor în 1859, Independenţa de stat în 1877, Regatul în 1881.
Ion I.C. Brătianu a fost pregătit de tânăr pentru cariera politică, ajungând ministru la vârsta de 33 de ani, apoi, în 1909, preşedintele Partidului Naţional-Liberal, cel mai puternic partid politic din România.
Adorat de colaboratori, atacat vehement de adversari, Ion I.C. Brătianu era convins că are de jucat un rol în istoria României, urmându-şi cu perseverenţă şi încredere destinul politic.
A condus guvernul Românie timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale, la consolidarea statului naţional unitar român.
Prietenii l-au adulat, vazând în el „zodia bună" a României, omul deciziilor istorice. De aceea l-au urmat fără şovăire, convinşi că merg pe calea care duce la izbândă. în timpul preşedinţiei lui Ion I.C. Brătianu, Partidul Naţional-Liberal a rămas un partid unitar, cunoscând numai sciziuni minore, comparativ cu cele înregistrate înainte de 1908 şi mai ales după 1927.
Adversarii nu i-au putut contesta patriotismul şi calităţile politice, dar l-au acuzat adesea de autocratism şi spirit excesiv partizan. A fost criticat mai ales pentru că a dereglat mecanismul de funcţionare a sistemului constituţional prin tutela exercitată asupra regelui Ferdinand, care - în calitate de suveran - nu s-a putut menţine neutru în disputa dintre partide, ci a susţinut Partidul Naţional-Liberal, sau, mai exact, pe Ion I.C. Brătianu.
După moartea sa acuzaţiile s-au diminuat, dar şi numele lui Ion I.C. Brătianu a fost pomenit tot mai rar. Frământările din sânul Partidului Naţional-Liberal, sciziunile repetate, confruntările politice au determinat ca cei care aveau datoria în primul rând să-i perpetueze numele şi opera să devină tot mai reticenţi în evocarea marelui înaintaş, mărginindu-se la manifestări ocazionale, festiviste, de circumstanţă.
Regimurile autoritare, dictatoriale, totalitare, de după februarie 1938, au urmrit cu obstinaţie să pună în relief propriile personalităţi, iar cele legate de viaţa democratică au fost trecute în umbră şi chiar negate, printre acestea şi Ion I.C. Brătianu. Unele eforturi s-au înregistrat în anii 1944-1947 şi apoi 1966-1989 pentru repunerea în valoare a personalităţilor din istoria modernă şi contemporană a României, dar climatul politic nu era propice unor asemenea analize ştiinţifice, autorii trebuind să înfrîngă numeroase bariere ridicate de cenzura oficială, precum şi nu puţine riscuri de ordin personal.
Confruntările politice de după decembrie 1989 au reactivat subiectivismul şi înverşunarea, fiecare protagonist căutându-şi legitimitatea istorică. Oameni fără cele mai elementare cunoştinţe de istorie vorbesc, scriu, dau lecţii, pronunţă sentinţe asupra trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat, în acest context este de datoria oamenilor de meserie, a istoricilor, de a publica lucrări şi studii temeinice, întemeiate pe documente.
Dominând cu autoritate viaţa politică a României timp de două decenii, Ion I.C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi ale istoriei naţionale. Mulţi au încercat să-şi explice cauzele dominaţiei politice a lui Ion I.C. Brătia¬nu. Toţi, sau aproape toţi, cei care au comentat acest subiect sunt de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. A moştenit un nume pe care a ştiut să-l onoreze şi să-l înalţe. Crescut pentru a face politică, de profesie inginer, Ion I.C. Brătianu aplica ingineria în politică.
|
