Kant, Platon si Blaga

Immanuel Kant Immanuel Kant (22 aprilie 1724 - 12 februarie 1804), filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling şi Hegel şi-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moştenirea lui Kant. Cei mai mulţi scriitori şi artişti din vremea lui au fost influenţaţi de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înţelese fără referinţa la concepţiile filozofice ale lui Kant. Idei si consacrare Aşa cum o va spune în Prolegomene, a fost deşteptat din „somnul dogmatic” de lectura empiristului Hume. Va analiza operele lui Newton, Hume şi mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe „drumul drept” şi îi provoacă o „revoluţie în reflecţie”. Kant crezuse până atunci că sursele cunoaşterii nu se află în experienţă ci în spirit, în raţiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoştinţele noastre sunt ivite din experienţă. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, în a arăta că experienţa şi judecata permit deopotrivă cunoaşterea. Aşa cum va scrie mai târziu, intuiţia fără concept e oarbă iar conceptul fără intuiţie este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul raţiunii, ceea ce implică recunoaşterea limitelor puterii ei. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica raţiunii pure, a cărei primă ediţie datează din 1781. Kant are 57 de ani. Este deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.Raţiunea nu poate cunoaşte totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoaşterii. În schimb, are o valoare în domeniul practic, aşadar moral. Este tema Criticii raţiunii practice, publicată în 1787.Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condiţiile de posibilitate ale cunoaşterii au fost determinate în Critica raţiunii pure, şi ale libertăţii, al cărei fundament a fost stabilit în Critica raţiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 şi marchează desăvârşirea esenţialului filozofiei kantiene.În 1780 devine membru în Senatul universităţii, iar în 1787 membru al Academiei de ştiinţe din Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de Frederic II. Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineaţa cursurile de filozofie alternează cu antropologia, geografia fizică şi uneori fizica şi matematicile. Nu-şi citea cursurile ci vorbea liber, deşi urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripţiile academice prusiene. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile şi publicaţiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.