Drumul Doinei - Arma cuvantului la Mihai Eminescu

Atunci, de unde şi până unde îl scoateţi dumneavoastră autor de testament politic? Stimată doamnă Airinei, găsesc nedumerirea dumneavoastră ca deplin justificată. La rândul meu, până cu câţiva ani în urmă, nutream, victimă a unei propagande pe cât de abile, pe atât de interesate în falsificarea adevărului, aceeaşi convingere. Şi ca noi, atâţia şi atâţia alţi semeni. Spre norocul meu însă, începând din 1998, pe măsură ce înaintam în cercetarea de doctorat, desluşeam, încet-încet, un cu totul alt Eminescu. Aşa se face că după contactul avut cu publicistica eminesciană, sunt ferm convins (şi argumentat convins) că personalitatea creatoare a lui Mihai Eminescu înseamnă, cu nimic mai prejos decât poetul: un economist profund şi un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un geniu profetic şi cu un român autentic. Şi cum fireşte, sociologicul şi economicul, în interdependenţa lor, determină politicul, iar acesta, la rândul său, le modelează pe amundouă, este de la sine înţeles că orice investigaţie a unei realităţi naţionale e, prin însăşi natura obiectului său, obligată să le integreze organic pe toate trei. Aşa a ajuns Eminescu gânditor politic. Şi-n treacăt fie spus, tot aşa a ajuns şi economistul căruia îi vorbiţi acum să se «vaccineze», dacă acceptaţi expresia neacademică, în sociologie şi în politică. II. Aţi folosit o expresie care mă intrigă: «propagandă abilă şi interesată în ascunderea adevărului despre Eminescu». Cine şi de ce consideraţi că ar avea interes să blocheze accesul publicului la scrierile, fie ele chiar politice, ale lui Mihai Eminescu? Vă număraţi, cumva, printre adepţii teoriei omniprezentei conspiraţii mondiale împotriva poporului român? Doamna Airinei, mai întâi, îngăduiţi-mi să fac o precizare legată de expresia pe care mi-o atribuiţi: Am spus, propagandă «interesată în falsificarea», iar nicidecum doar în simpla ascundere a adevărului. Ceea ce este şi mai grav! Explic. Şi îmbin totodată explicaţia cu răspunsul la cele două întrebări propriu-zise: Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei, şi că nici nu văd pretutindeni doar complotişti şi comploturi. Iar cuvintele dumneavoastră îmi dau sentimentul că sunteţi o persoană echilibrată, care gândeşte cu propriu-i cap şi are mult bun simţ. Deschizând o lucrare de strategie a războiului, fie contemporană nouă, fie chiar scrisă în antichitate (cum ar fi bunăoară cea a lui Sun Tzu), vedem statuată ca esenţială pentru dobândirea victoriei, identificarea şi anihilarea centrului de greutate, mai ales moral-psihologic, al adversarului. Ei bine, mai ales când e vorba de neamuri, acest centru este alcătuit, cu precădere, din valorile-simbol ale culturii naţionale, alături de tradiţii şi de credinţa religioasă. Prin urmare, împotriva acestor elemente, agresorul duce, permanent, o luptă pe cât de perfidă, pe-atât de necruţătoare. Iar agresiunea, se înţelege de la sine, nu trebuie să fie neapărat nici declarată şi nici armată, ba chiar e mai eficientă cu cât victimele ei o conştientizează mai puţin… Deh…altfel le-ar putea încolţi în minte dorinţa să se apere… altfel agresorul ar putea suferi pierderi grele… Şi-aşa stând lucrurile, când atât de frecvent, emisiuni televizate, producţii radiofonice, filme, articole de ziar, sau chiar persoane publice, se întrec în a împroşca cu noroi tot ceea ce este specific românesc, de ce n-am fi îndreptăţiti, noi românii, să ne-ntrebăm dacă nu cumva agresiunea împotriva neamului nostru este în plină desfăşurare? Şi, mai departe, dacă Eminescu, aşa cum o serie de cercetători oneşti au demonstrat, reprezintă axa spiritului românesc, cum să interpretăm întemniţarea timp de zeci de ani a scrisului său doctrinar, inclusiv a unei considerabile părţi din opera poetică, la fondul de carte interzis de către o guvernare dovedit-deznaţionalizatoare. Sau cum să înţelegem mulţimea de blasfemii puse în circulaţie pe seama lui, neadevăruri care au otrăvit conştiinţele atâtor generaţii la rând? Să ne mai mirăm oare că, majoritatea semenilor noştri, lipsiţi de lumina mărturisitoare a scrierilor economice, politice şi sociale eminesciene, îşi pierd busola autoapărării intereselor vitale, devenind prăzi uşoare şi profitabile pentru oricine se pricepe să le speculeze deruta? Ori că, şi mai rău, dând necondiţionată crezare calomniilor, ajung nu numai să se priveze de orice premisă măcar de a-şi recăpăta puterea combativă, dar încep să urască şi să desconsidere chiar izvorul de la care le-ar putea veni regenerarea?