Descriere: Constituirea şi menţinerea de stocuri antrenează costuri semnificative pentru întreprinderi. În cazul întreprinderilor de comerţ costul asociat stocurilor de mărfuri deţine, de regulă, cea mai mare pondere în costurile întreprinderii. Prin urmare, reducerea costurilor de stocare reprezintă una dintre cele mai importante căi de creştere a eficienţei şi competitivităţii întreprinderilor. Preocupările în această direcţie ale conducerii întreprinderii sunt susţinute de un bogat instrumentar matematic reunit sub denumirea de „Teoria stocurilor”.
Costurile stocării sunt grupate în trei categorii:
A.Costuri de aprovizionare a stocului, care cuprind cheltuielile cu lansarea comenzilor, urmărirea executării acestora, recepţia şi primirea produselor;
B.Costuri de menţinere a stocurilor sau de stocare propriu-zisă, care cuprind costul imobilizării resurselor, costurile de depozitare/magazinaj (chiria depozitului, salarii aferente activităţii depozitului/magaziei, cheltuieli cu energia, apa, de întreţinere, etc.), precum şi eventuale pierderi sau deprecieri ce intervin în timpul stocării;
C.Costul lipsei de stoc (penuriei), datorat pierderii de resurse nestocabile şi nerealizării de beneficii datorită producerii unei rupturi de stoc (epuizarea stocului) şi lipsei pe o anumită durată a unei resurse stocabile, al cărei stoc se are în vedere. De exemplu, dacă o întreprindere de comerţ cu amănuntul ar avea un beneficiu de 1 milion de lei pe zi din vânzarea pâinii, costul lipsei pâinii de la vânzare pe durata unei zile va fi de: 1 milion de lei + cota din cheltuielile generale ale întreprinderii care în mod normal s-ar fi repartizat vânzărilor de pâine.
În condiţii normale de activitate economică, cel mai important dintre costurile stocării este costul lipsei de stoc, urmat de costul imobilizării în stocuri a unei părţi adesea importantă a capitalului utilizat de către întreprindere.
Din punct de vedere financiar, deşi este o componentă a activelor circulante, stocul mediu total al unei întreprinderi se comportă ca un activ fix.
Tocmai de aceea o bună gestiune a stocurilor va urmări o reducere (relativă) a stocului mediu atât în ce priveşte volumul fizic al acestuia cât şi, mai ales, în ce priveşte valoarea.
De altfel, în aceasta constă raţionalizarea pe care o efectuează aplicarea modelului Wilson de normare a mărimii lotului la nivelul mai multor grupe de produse: produsele mai scumpe vor fi aprovizionate mai frecvent iar cele ieftine mai rar, rezultând o modificare a structurii stocului total în favoarea produselor de mai mică valoare şi o reducere pe ansamblu a imobilizărilor de fonduri.
Pentru o bună gestiune, întreprinderile trebuie să formuleze politici cu privire la stocuri care să reflecte alegerile efectuate de conducerea lor, în special în legătură cu:
Nivelul de serviciu, respectiv probabilitatea cu care se doreşte să se evite ruptura de stoc. Înlăturarea oricărei posibilităţi de apariţie a unei rupturi de stoc, deci realizarea unui nivel de serviciu de 100%, poate fi foarte costisitoare, obligând întreprinderea la menţinerea unor stocuri cu atât mai supradimensionate cu cât mediul întreprinderii este mai impredictibil. De aceea întreprinderile preferă să stabilească nivelul de serviciu în vecinătatea punctului de indiferenţă între acceptarea rupturii de stoc şi asumarea unor noi costuri de stocare;
|
