Descriere: Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura timpurilor. În opinia lui Johan Huizinga, „jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizaţia omenească nu a adăugat nici o caracteristică esenţială noţiunii generale”.
Jocul apare ca un fenomen complex, ce poate fi definit într-o varietate de moduri. În general, acest termen denumeşte „acţiunea de a (se) juca”, o „activitate distractivă practicată din plăcere, mai ales de către copii”. Conform „Dicţionarului de simboluri”, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu forţele potrivnice (jocurile războinice), cu sine (cu propria frică, slăbiciune, îndoială etc.)”. După Roger Caillois, el este „nu numai activitatea specifică pe care o denumeşte, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activităţii respective, sau funcţionării unui ansamblu complex”. În opinia lui Herbert Spencer, jocul reprezintă o „exersare artificială a energiilor. Este o formă de socializare, în care individul se construieşte pe sine din interior, dar fiind o fiinţă socială”.
Jocurile cunosc un număr impresionant de clasificări. În primul rând, jocul se adresează sferei fizice sau celei intelectuale. Activităţile ludice pot fi diferenţiate în funcţie de vârsta, sexul şi cultura jucătorilor. După vârstă, ele sunt de copii şi de adulţi. Ca grad de implicare, jocurile sunt competitive, de spectacol sau de risc. Luând în consideraţie aria culturală, avem jocuri ştiinţifice, filosofice şi teoretic – culturale. Din ultima categorie se remarcă cele de creaţie, de conversaţie, de retorism şi de limbaj. O altă clasificare ţine cont de momentul şi locul desfăşurării jocului: diurn sau nocturn, public sau privat. După raportul cu planul sacrului, există jocuri rituale şi nerituale. Importante sunt şi jocurile copiilor, ce aparţin de patru mari clase: Mimicry, Ilinx, Paidia şi Ludus. În afară de categoriile anterior menţionate, manifestările ludice mai pot fi: de societate, de îndemânare, de noroc, de dexteritate, de inteligenţă etc.
|
