Descriere: Adevărata măsură a forţei creatoare a lui Liviu Rebreanu o atestă, aşadar, romanele lui. Primul în timp este Ion, apărut în 1920, an care rămâne, datorită acestei împrejurări, o dată de primă însemnătate în istoria prozei româneşti.
Înainte de Ion, romanul românesc înregistrase câteva momente însemnate, datorită lui Nicolae Filimon cu Ciocoii vechi şi noi, lui Slavici cu Mara, lui Duiliu Zamfirescu cu Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu, iar dintre scriitorii generaţiei lui Rebreanu se manifestaseră cu succes în roman Agârbiceanu prin Arhanghelii şi Sadoveanu prin Neamul Şoimăreştilor.
Dintre toţi aceştia, cel mai apropiat de Rebreanu, prin structura sufletească, prin anume laturi ale formaţiei, inclusiv mediul prim de viaţă, prin felul de a privi în existenţă şi modalitatea preferată de expresie artistică este Ioan Slavici. Acesta zugrăvise în nuvelele şi romanele lui aspecte sociale semnificative din viaţa satului transilvănean, precum şi figuri omeneşti viguroase turmentate de pasiuni violente, însetate de avere, păstrând în genere faţă de ele o atitudine neutră, lăsându-le să se mişte liber în ficţiunea literară. Sunt atribute care, cu un suflu epic mai cuprinzător prin aria observaţiei sociale şi mai profund prin forţa de scrutare a sufletului omenesc, cu simţ clasic al compoziţiei şi obiectivitate a relatării, purificat deplin de tendinţe moralizatoare, se vor regăsi în romanele lui Liviu Rebreanu, evident ca expresie a unor afinităţi structurale, nu a relaţiei de influenţă. Cât despre modelele lui, acelea de la care a plecat şi a căror înrâurire se poate identifica, ele sunt în primul rând marii romancieri străini: Tolstoi, Balzac, Flaubert, Zola.
Dar, spre a înţelege cum se cuvine romanul Ion, este nevoie de o scurtă revenire la starea prozei noastre epice de inspiraţie rurală în momentul apariţiei lui. În această privinţă, atât semănătorismul, cât şi poporanismul, cu diferenţele de rigoare existente între ele, dar înrudite în chip substanţial, proiectau asupra ţărănimii o viziune lipsită de autenticitate, cu exces de aspecte sumbre, menite să stârnească milă şi să aducă, pe calea reformelor, un spor de dreptate socială, în cazul celei de-a doua. Laturile acestea extraestetice, prezente în amândouă curentele, făceau ca substanţa însăşi a naraţiunii ca modalitate epică să fie invadată de lirism, de aşa natură încât un cercetător ca Tudor Vianu a putut vorbi despre o adevărată criză a artei româneşti de a povesti în deceniul 1910-1920.
|
