Descriere: Romanul apare în 1920. Geneza scrierii se poate urmări după mărturisirile lui Rebreanu însuşi. Procesul creator a fost îndelungat şi esenţa lui constă în sudarea într-o viziune unitară a trei experienţe de viaţă trăită, distanţate între ele prin ani şi fără legătură cauzală de la una la alta.
Prima dintre experienţe a fost uimirea pe care a simţit-o Rebreanu, într-una din primăverile tinereţii sale, când ieşise la răsăritul soarelui cu arma pe un colnic la vânat de porumbei a observat cum un ţăran, socotindu-se nevăzut de nimeni a sărutat pământul jilav de rouă, cu înfocare, ca pe o iubită. Gestul a fost înregistrat pentru pitorescul lui în sine, fără a i se atribui o semnificaţie precisă. Cea de a doua experienţă de viaţă autentică i-a fost transmisă scriitorului de sora sa Livia şi formează substanţa nuvelei Ruşinea. Este vorba de păţania unei fete bogate de la ţară, Rodovica, amăgită de un flăcău sărac şi supusă din această cauză, celor mai cumplite bătăi de către tatăl său. În chip evident aceste fapte, cu modificările de rigoare se regăsesc în Ion constituind esenţa raporturilor dintre erou, de o parte, Ana şi tatăl ei, Vasile Baciu, de altă parte. A treia experienţă este constituită de impresia puternică pe care i-a lăsat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la ţară, Ion al Glanetaşului, isteţ şi vrednic, împovărat de greutăţi şi deznădăjduit, pentru faptul că nu avea pământ. Calea sintezei între aceste momente de viaţă, atestă în continuare Rebreanu, a fost atribuirea către Ion al Glanetaşului, cu motivele sociale şi sufleteşti necesare şi a faptelor aparţinând, în realitatea trăită, autorilor celorlalţi două momente. Procesul de elaborare a romanului, trecând prin fazele manuscrise Ruşinea şi Zestrea, a fost îndelungat, comprimând romanul Ion, L. Rebreanu s-a gândit mai mult la o frescă a satului transilvănean din care însuşi autorul s-a ridicat "ca poet al omului teluric", după cum îl apreciază G. Călinescu.
|
