Descriere: Ca şi poezia, dramaturgia lui Blaga atestă strânse legături cu mişcarea modernistă. Chiar înseşi denumirile pe care le dă unora din piesele sale sunt mărturie directă a înrâuririi expresioniste: mister păgân (Zamolxe); joc dramatic (Ivanca); pantomimă (Învierea).
În teatrul lui Blaga, ca şi în teatrul expresionist, personajele nu sunt decât simboluri pentru forţele stihiale ale vieţii. În consecinţă, la baza conflictului dramatic vor sta contradicţiile dintre aceste forţe, care acţionează în spatele personajelor, şi nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceşte.
Drama Meşterul Manole a fost publicată la Sibiu în 1927. Peste doi ani în 1929, la 6 aprilie, piesa vedea şi lumina rampei, în premieră absolută, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa se sprijină pe cunoscuta legendă a Mănăstirii Argeşului, iar autorul altoieşte pe sensul metaforic al baladei populare ideea că tot ce e cu adevărat durabil se obţine prin jertfe. Cunoscuta temă a jertfei zidirii este cunoscută la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada românească este unanim recunoscută ca fiind cea mai aleasă întruchipare artistică. Înnoirea şi înnobilarea acestui mit străvechi prin valorile nemuritoare dobândite de îndrăzneala, tenacitatea şi jertfa generaţiilor mai noi este strâns legată de bogăţia, strălucirea şi unicitatea arhitectonică a mănăstirii de pe Argeş.
Lucian Blaga comprimă datele oferite de partea introductivă a baladei şi expoziţiunea dramei începe cu motivul surpării zidurilor. Derutat şi aproape descurajat de acest fenomen de nepătruns, Manole măsoară şi socoteşte în odaia sa de lucru, în prezenţa stareţului Bogumil şi a unui personaj ciudat Găman, care doarme întins pe duşumea un somn agitat, bântuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori să tresară şi să se comporte în neştire. Stareţul Bogumil are pentru situaţia desperată în care se află constructorii o singură soluţie - jertfa. Pentru Manole, jertfa unei fiinţe umane este iraţională şi el continuă să se frământe în nehotărâre. Conflictul dramei începe în momentul în care intră în scenă Mira, soţia lui Manole. Mira cunoaşte frământarea interioară a soţului său şi a înţeles sfatul stareţului Bogumil. Între cei doi soţi are loc un schimb de replici, la care contribuie şi Găman în visurile sale, din care Manole înţelege că sfatul stareţului Bogumil nu e lipsit de tâlc, dar în acelaşi timp îşi dă seama şi de puternica dragoste ce-i leagă pe cei doi soţi. Acum conflictul e clar şi definitiv instalat; el e de natură interioară, izvorât din înfruntarea lucidităţii meşterului care construieşte încă multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e iraţională, de a sacrifica un om, şi nu pe oricine, ci pe propria-i soţie.
|
