Mai badita floare dulce (comentariu)

Doina este o specie a liricii populare caracteristică folclorului românescîn care omul, în directă relaţie cu natura, îşi exprimă sentimente de dor şi de jale. Doinele pot fi: de dragoste, de cătănie, de înstrăinare, păstoreşti, de haiducie, despre soartă şi noroc. Creaţia „măi bădiţă floare dulce” e o doină de dragoste şi de jale: fata îşi exprimă sentimente de iubire faţă de cel drag pe care îl numeşte „bădiţă”. Ea spune că, oriunde l-ar găsi ,l-ar smulge şi l-ar duce acasă, l-ar răsădi în grădină, l-ar secera, apoi l-arface stog(căpiţă) şi l-ar îmblăti, l-armăcina, l-ar frământa şi l-ar da inimii ei. În doină ca în orice creaţie lirică se exprimă nişte sentimente. Specific doinei este faptul că sunt puse în evidenţă puternice trăiri umane. Acestea sunt exprimate cu discreţie, dar în acelaşi timp cu forţă. Se observăo anumită gradare în intensitatea acestora: la început l-ar secera „cu milă” , apoi l-ar îmblădi „cu drag”. Totul culminează cu versurile finale unde dragostea plină de jale este exprimată în mod direct: „Şi te-aş da inimii mele/Să se stâmpere de jele.” Fiind o doină populară apar teme şi motive specifice folclorului. Comuniunea dintre om şi natură e o temă care apare destul de des; autorul amonim trăieşte în mijlocul unei naturi căreia îi cunoaşte semnele şi prin intermediul căreia îşi exprimă sentimentele. În doină sunt prezentate în mod simbolic realităţi ale lumii rurale.