Descriere: Legendele Luceafărului
Geniul lui Eminescu este văzut ca înalţându-se în lumina Luceafarului. Poezia a retinut cel mai mult atenţia iubitorilor de artă frumoasă. Răsuntetul se explica prin faptul că poezia este o alegorie a nefericirii pământeşti a poetului şi aceasta a fost scrisă cu puţin înainte ca poetul să intre în prima faza a bolii sale mintale.
G.Calinescu consideră că Luceafărul nu avea aşa un mare răsunet fara opera completă a lui Eminescu. El consideră Luceafărul vârful operei eminesciene spre care ne urcăm citind creaţiile mai mici.
Din toate acestea se desprinde o idee centrală confirmată de toţi criticii prin care este considerată că întreaga creaţie eminesciană conţine motivul luceafărului.
Poezia Luceafărul s-a născut în noaptea unei mari dureri din dragostea lui Eminescu pentru Viorica Micle. Acest lucru a fost confirmat de Eminescu lui Maiorescu care la rândul lui a transmis această inforamţie lui I. Al. Brătescu-Voineşti.
Ideia geniului nemuritor este veche în gândirea poetului. Pe măsură ce el intra tot mai mult în conflict cu oamenii vremii el teoretizează distanţarea geniului de societate.
Hyperion, demonic
Eminescu n-a stăruit asupra dramei umane din Frumoasa făra corp pentru că soluţia a dat-o în Legendele Luceafărului: zmeul care simbolizează pământescul se resemnează în lumea nemuritoare.
În spiritul romantismului german, Eminescu, va interpreta basmul Fata în gradina de aur astfel că Hyperion devine simbol al demonicului, al geniului ispitit de chemarea iubirii pământeşti.
În studiul lui I. Jura Mitul în poezia lui Eminescu se demonstrează că Eminescu gândea mitic şi nu filosofic prin faptul că zmeul din poveste nu poate să fie un “zburător”, ci că este vorba despre un mit antic: cel al rapirii unui pământean de catre zeul infernului.
Eminescu vedea geniul ca şi romanticii germani. Geniul era o fiinţă capabilă să treacă de limitele lumeşti şi să-şi creeze o lume a lor.
|
