Descriere: Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) pentru folclorul naţional a fost profundă şi constantă, poetul simţindu-şi rădăcinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, după cum mărturisea el însuşi într-o însemnare făcută pe marginea unui manuscris : „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe un nor de aur din marea de amar”. Eminescu a fost fascinat de creaţiile populare, culegând doine, legende şi basme care l-au inspirat şi i-au influenţat întreaga creaţie. Basmele culese au fost prelucrate şi versificate, uneori modificate atât în conţinut, cât şi în semnificaţii, adaptându-le universului său poetic. Din culegerea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinzând şi basme populare româneşti, culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de „Fata din grădina de aur” şi de „Fecioara fără corp”, pe care le-a versificat şi le-a înnobilat cu idei filozofice în două poeme de referinţă : „Luceafărul” şi „Miron şi frumoasa fără corp”.
În esenţă, povestea de dragoste din „Luceafărul”, - subliniată prin alchimia simbolizării în registru liric – îşi configurează identitatea şi-şi tensionează liniile de forţă tocmai prin intermediul invocaţiei. Fiecare dintre eroi, cu excepţia Demiurgului, se dezvăluie prin aceasta, iar făptuirile lor sunt aproape integral determinate de natura răspunsului la chemare.
Cu o excepţională cunoaştere a sufletului uman şi cu o subtilitate în stare să convertească limpezimea în ermetic, Eminescu îşi construieşte poemul pe două planuri de relaţionare cărora apare tensiunea lirică şi în acelaşi timp dialectica semnificaţiilor. Este vorba de planul realităţii şi de cel al scenografiei onirice. Intersectarea lor are drept rezultat, între altele, receptarea Cătălinei ca punct geometric de structurii poetice (atât Hyperion cât şi Cătălina sunt smulşi de pe orbitele lor prin puterea de atracţie a prea frumoasei fete; identitatea celor două pasiuni este atât de diferită, iar rezultatele ispitirii atât de opuse tot datorită Cătălinei, factor declanşat şi determinat al acestora, metamorfozele lui Hyperion şi invocările lui în absolut sunt spectacole regizate în spaţiul
visului de bogăţia interioară a fecioarei, fascinată în starea de veghe de strălucirea şi misterul Luceafărului). Pe de altă parte, cuplul Luceafărul – Cătălina, finalizat prin logodnă. Şi aceasta nu doar fiindcă natura celor doi este atât de diferită, ci şi pentru că între vis şi realitate deosebirea este tot atât de mare ca aceea dintre astrul azurului şi fiul pământului.
|
