Descriere: Constantin Noica sustinea ca doua creatii, “Luceafarul” lui Eminescu si basmul popular “Tinerete fara batranete”, ar putea sa ilustreze modelul entologic (= existential) romanesc.
Din punct de vedere al structurii, “Luceafarul” este un poem alegoric cu 98 de strofe si in care elementele epice, lirice si dramatice coexista. Sensul alegoriei il da poetul in manuscrisul 2275: “Aceasta este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca genul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noapte uitarii, pe de alta parte aici, pe pamant, nici e capabil de a fericii pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Poemul a fost publicat in “Almanahul Societatii Academice Social – Literare Romania juna”, din Viena, in aprilie 1883; este reprodus in “Convorbiri literare” si in volumul “Poezii”, in decembrie 1883 – cu modificari ale lui Titu Maiorescu.
La baza poemului sta basmul muntenesc “Fata in gradina de aur”, verificat de M. Eminescu dupa versiunea culeasa de germanul Richard Kunnich.
Tema = destinul omului de geniu (preluata de la Schopenhauer). La Schopenhauer, genul este spiritul obiectiv care-si sacrifica fericirea personala; la el predomina cunoasterea. In antiteza cu omul de geniu intra omul comun, care nu se poate depasii pe sine si care este subiectiv.
Schema epica este simpla si este structurata in patru tablouri construite pe ideea cuplului si alternanta spatiilor.
Primul tablou (strofele 1-43) cuprinde idila dintre fata de imparat si Luceafar si se deschide cu o perspective ascensionala, dinspre terestru spre spatial cosmic. Spatiul este, de poveste: “A fost o data ca-n povesti”; timpul este de asemenea, al visului avistoric, de poveste – irepetabil: “A fost ca niciodata”. Se reia acum (dupa “Zburatorul”, de I. H. Radulescu) tema iubirii imposibile dintre doua fiinte care aprtin unor planuri diferite. Pentru a putea fi apropiata de spiritul superior care este luceafarul, fata este unicizata, ea nu are nume, “Ea este una la parinti”, nu este o fiinta obisnuita, este “preafrumoasa”, dar traieste intr-un castel la marginea mari, intr-un spatiu limitat, inchis. Drama erotica se naste din neconcordanta dintre timpul terestru si cel cosmic. Cei doi vin din directii si din spatii contrare: fata de imparat aspira spre inalt, Luceafarul incearca trairea si cunoasterea pe care le da situare in planul uman-terestru. Ea este atrasa de conditia genialitatii, el incearca sa se implineasca prin iubire: “Il vede azi, il vede mani,/ Astfel dorinta-i gata;/ El iar, privind de saptamani,/ Ii cade draga fata”.
Intalnirea, care in plan real este imaginabila la limita dintre cele doua lumi, sugerata de oglinda, motiv prin excelenta romantica: “Ea il privea cu un suras, El tremura-n oglinda”.
|
