Descriere: Meritele lui Eminescu nu se înscriu doar în sfera creaţiei poetice, ci şi în aceea a prozei. El este cel care inaugurează la noi proza filozofică şi fantastică (Sărmanul Dionis, Umbra mea, Avatarii faraonului Tla), este creatorul basmului cult (Făt-frumos din lacrimă) şi al poeziei de inspiraţie socială (romanul Geniu pustiu). Proza erotică este şi ea reprezentată prin Cezara şi La aniversară.
În ce priveşte nuvela, mergând pe drumul deschis cu succes de Costache Negruzzi (Alexandru Lăpuşneanul) şi continuat apoi de Slavici, Eminescu creează nuvela Sărmanul Dionis, cea mai reprezentativă pentru proza sa, pe care o citeşte la cenaclul Junimea în septembrie 1872 şi care, deşi fusese primită cu reticenţă, va fi publicată în Convorbiri Literare la sfârşitul lui 1872 şi începutul lui 1873.
Sărmanul Dionis, în care se face simţită reflectarea subiectivă asupra lumii, reuneşte o serie de teme tipic romantice existente şi în literatura universală: natura, iubirea (indisolubil legate la Eminescu), precum şi condiţia omului de geniu. De fapt, epitetul sărman din titlu se referă tocmai la acest fapt; simbolizează eşecul încercării lui Dionis (Dan) şi nu viaţa mizeră pe care o duce eroul.
Dionis este un tânăr copist, care, deşi se trage dintr-o familie de aristocraţi, are o situaţie materială precară. Este crescut de mama sa cu preţul unor mari sacrificii.
În nuvelă, unde filosofia se îmbină cu literatura (prima devine pretext pentru cea de-a doua), Dionis, înzestrat cu o capacitate de înţelegere ieşită din comun, apare ca un om cu vădite înclinaţii spre meditaţia filozofică. Şi, pentru că speculaţiile nu îi sunt suficiente, apelează şi la învăţăturile lui Ruben, la cartea de astrologie împrumutată de la Riven. Astfel, într-o seară ploioasă şi rece se cufundă în descifrarea aceste cărţi, dar la un moment dat lumânarea se consumă, iar el continuă să citească la lumina lunii. Acum vede chipul îngeresc al unei fete la fereastra casei vecine, care va dispărea curând în întuneric.
|
