Descriere: Opera „Venere şi Madonă” a fost scrisă de Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, aparţinând perioadei marilor clasici. La 25 februarie 1866 publică prima poezie, “La mormântul lui Aron Pumnul”, ca în timpul scurtei sale vieţi, Eminescu, să poată publica un singur volum de poezii.
Titlul poeziei de faţă denumeşte încă de la început antiteza, figură de stil întâlnită la nivelul întregului text. Venera, zeiţa iubirii la romani, corespondentul Afroditei este, după relatările lui Homer, fiica lui Zeus şi soţia lui Hefaistos. În schimb, Madona este reprezentarea Maicii Domnului în artele plastice, femeie cu chip de înger. Încă de aici constatăm antiteza între cele două tipuri de femei: Venera, tipul femeii adulterine, ce e frumoasă, dar infidelă soţului său, iar Madona e considerată femeia ideală pentru că e castă, pură, sfântă. Poetul vine cu proiecţia femeii ideale asupra femeii iubite.
Poezia de faţă este împărţită în trei părţi. Prima parte e compusă din primele patru catrene. Iată cum comentează Al. Philippide despre prima strofă: „Eminescu e din fire un băştinaş al acestei lumi de care vorbeşte în „Venere şi Madonă”: şi el gândeşte în basme, adică gândeşte poetic. Totodată însă trebuie adăugat că mintea lui e tot aşa de potrivită şi pentru abstracţii, pentru cugetare pură; el avea cunoştinţe temeinice de filosofie şi a tradus pasajele dei Critica raţiunii pure a lui Kant. Ce înseamnă a gândi poetic? Gândirea poetică nu este creaţie de imagini. Imaginea poate să ilustreze o gândire poetică, nu se confundă însă cu aceasta. Gândirea poetică s-ar putea defini drept acea mişcare a minţii care, trecând peste orânduiala obişnuită a fenomenelor, găseşte în lume apropieri şi afinităţi sau deosebiri şi contraste care ne uimesc şi ne dau sentimentul frumuseţii.”
|
