Descriere: Poet al Ardealului, printr-o parte a realităţilor concrete ce-l inspiră, el e, în fond, poetul întregii ţări, prin idealurile de unitate naţională şi de izbăvire socială ce-l animă. Mesianică, poezia lui Goga are un ton profetic, violent, incendiar, el fiind “solul dragostei şi-al urii ”, care şi-a împletit bici din “al valurilor caier”, iar din “Nestinsul vremurilor vaier” şi-a scris “blestemul în cerul gurii”!
Octavian Goga s-a născut la 20 martie/1 aprilie 1881, la Răşinari, judeţul Sibiu şi a murit la 6 mai 1938 la Ciucea , Judeţul Cluj, unde este şi înmormântat. Poetul învaţă mai întâi la Răşinari, apoi la liceul Unguresc Sibiu, frecventează biblioteca Astrei, încearcă să colaboreze la Convorbiri Literare. În anul 1838, pleacă din Sibiu la liceul românesc din Braşov, participând la şedinţele Societăţii de lectură. În 1897 debutează la Tribună; publică la Tribuna literară şi Familia sub semnătura Octavian, Tavi si Sfinx.
Stăpânit de convingeri estetice, Octavian Goga intră în literatură cu ideea înfăptuirii monografiei unui sat ardelean, pe care o va realiza magistral, bazat fiind pe cunoaşterea directă a vieţii şi pe o solidaritate intimă cu lumea rurală. El a scris atât în versuri cât şi în proză. În versuri: Poezii (1905), O seamă de cuvinte (1908), Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Poeme postume (1939); dramaturgie: Domnul notar (1914), Meşterul Manole (1928), proză: Mustul care fierbe.
Volumul “Din Larg ” (1939) apare la un an dupa moartea poetului, punând capăt realizării senine a operei sale. De aceea am putea spune că în acest volum, eul liric îşi adună toate sentimentele sale, toate bucuriile şi necazurile vieţii. Opera “Din Larg ”, face parte din volumul postum cu acelaşi titlu. Prin titlu, eul liric vrea să ne transmită că el şi-a adunat gândurile din întreaga sa viaţă şi încarcă să şi le pună într-o ordine anume, pentru că el se simte aproape de finalul carierei sale. Urcuşul, poate imaginar, prezentat în prima strofă, reprezintă urcuşul spre Dumnezeu, urcuş ce lasă în urmă totul. Din tot ceea ce a agonisit într-o viaţă el nu poate lua nimic cu el, el ia doar sufletul său. În urmă sa el lasă “înfrigurata patimilor turmă”, patimii care încearcă să-l tragă înapoi. În ultimul vers al primei strofe avem de-a face cu un epitet (“... întrecere flamândă”) care încearcă să ne transmită că acele patimi emit un chiot înfricoşător, dornic de a lua ceva cu el, chiot pe care l-am putea lua drept mesaj de întoarcere adresat eului liric. În ciuda acestui ”chiot al patimilor”, eul liric nu se întoarce ci urcă, urcă tot mai sus.
|
