Descriere: Conform dicţionarului de estetică, urâtul s-a definit iniţial în opoziţie cu frumosul, aşa cum şi grotescul se defineşte în opoziţie cu sublimul.
În acest context, graniţa dintre ,,frumos” şi ,,urât” este aleatorie, pentru că oricâte canoane ale frumuseţii s-ar contura, generarea acelei senzaţii de plăcere, specifice esteticii ,,frumosului” ţine în fond de măsura în care individul este mişcat sufleteşte, de acel ,,nivel prag” al intensităţii informaţiei necesare declanşării senzaţiei. Astfel, tot ceea ce nu apucă să treacă dincolo de ,,nivelul prag” al frumosului, dându-i-se acestuia, obligatoriu, o coordonată pozitivă este, cu consecvenţă, atribuit urâtului estetic, acesta ajungând să se desfăşoare de la faza subliminală frumosului, trecând prin normalitate şi coborând spre expresia generatoare de disconfort, până la graniţa cu grotescul, şi ea, la rându-i, subiectivă. Din această perspectivă, a categoriilor estetice, ne va fi mai uşor să situăm estetica argheziană.
Volumul Flori de mucigai este situat, prin excelenţă, în zodia esteticii urâtului. Nu de stângăcie poate fi acuzat Arghezi aici, în acest ciclu de poeme, ci de încrâncenare. El se vede pe sine în postura unui evanghelist, mai mare şi mai chinuit decât cei biblici, dând de veste lumii că versurile prezente: ,,Sunt stihuri fără an, /Stihuri de groază, /De sete de apă/ Şi de foame şi de scrum/Stihurile de acum”.
Ispititoare în Flori de mucigai nu este doar imaginea poetului infirmizat iremediabil de propria lui râvnă, ci şi aluzia la tablele legii lui Moise, despre care se spune în Exod 31-18. ,,Când a isprvit Domnul de vorbit cu Moise, pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”.
Urmărind condiţiile teoretice de fiinţare ale poeziei, putem observa că sunt întrunite toate elementele unei poetici clasice: rima, extrem de reuşită, ritmul, melodicitatea deosebită, sentimente complexe şi intense communicate în regim direct.
Se pune atunci problema care ar fi domeniul repreoşat lui Arghezi de către critică, din structura prozodiei sale? În acest volum poetul reuşeşte o extrem de puternică reîncarnare a cuvântului cu sens, cu alte cuvinte, în termenii poeticii moderne, o resemantizare. Bunăoară, în limbaj cotidian, cuvântul unghie este departe de a fi poetic, ba chiar dimpotrivă, s-ar putea spune. O unghie pe tencuială, la fel ca în poemul arghezian, devine, însă, deîndată, altceva. Se realizează un nou tip de asociere semantică, declanşând un alt fel de imagini poetice: ,,Am lăsat-o să crească/Şi nu a mai crescut./Şi mă durea mâna ca o ghiară,/Neputincioasă să se strângă”. Se poate observa că acum sfera semantică s-a extins, mâna devenind ghiară, senzaţia declanşată în conştiinţa cititorului amplificându-se extrem de mult. Imaginea dezvoltată în versul: ,,şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” este şocantă pentru percepţia noastră obişnuită. Actantul nu numai că nu îşi oblojeşte rana ci parcă, posedat de o voluptate a durerii, îşi autoamplifică tortura. Se pare că avem de-a face cu ceea ce Nicolae Balotă numea supunerea nu unui comandament din afară, ci unui imperativ lăuntric. ,,Nu este aici […] poezia unui poet damnat. Este, în schimb, mai mult decât alte încăperi ale edificiului poetic arghezian, o poezie a condamnării în poezie”.
|
