Descriere: Una din laturile dominante ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor filozofico-religioase. Ca toţi marii poeţi ai lumii, Arghezi a fost răscolit de-alungul întregii sale vieţi de o serie de probleme fundamentale pentru cunoaşterea rostului omului pe pământ, a începuturilor existenţei acestuia în univers, a perspectivelor care i se deschid a morţii care pune capăt zbaterilor lui continui pentru înfrumuseţarea vieţii pe care vrea s-o clădească urmaşii săi. Până să ajungă la cunoaşterea şi însuşirea filozofiei materialist-ştiinţifice clarificatoare, poetul s-a războit cu fantomele Divinităţii şi morţii, ale vieţii viitoare - într-o luptă piept la piept dramatică şi îndârjită al cărei rod literar îl constituie unele dintre cele mai strălucitoare creaţii poetice argheziene. Ispita cunoaşterii, setea devorantă, biciuitoare de-a străpunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeaşi măsură cu care poetul se apropia de el, părea a se depărta de mijloacele de pătrundere şi de înţelegere ale lui, stă la baza unei mari părţi din opera de până la Eliberare a scriitorului.
Motivul căutării Divinităţii, prezent în poezia argheziană încă de la primele debuturi ale poetului, devine în Psalmi o obsesie tiranică, înfrigurată căutare care se prelungeşte până în Stihuri de seară şi Hore şi în multe alte poezii şi scrieri în proză ale poetului. Această dramă a căutărilor obsedante capătă în versurile din Psalmi o deosebită forţă a expresiei lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui - care - glăsuieşte-n pustiu. Monologul nu ajunge niciodată să devină dialog.
În psalmii arghezieni surprindem mai degrabă ecouri ale Vechiului decât ale Noului Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religioşi care s-au luat la harţă cu Domnul lor, l-au înfruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu îngerul. Tonul său, în genere, este acela al unui Iov, bărbatul care nu cedează, nu acceptă nici un compromis, nici resemnare, care se-afirmă pe sine în faţa unui Iehova pierdut în tenebre şi tăcere. Cuvântul său este stârnit chiar în Tăcerea absolută căreia i se adresează şi în care se aude pierind.
Psalmul I. - „Aş putea vecia cu tovărăşie” este revolta lui Arghezi împotriva Tatălui, al lui Dumnezeu cel vechi care s-a retras, s-a ascuns şi părăsit omul. Acesta e singur cu puterile sale. El este noul Prometeu; el creează lumea. Arta purcede din el şi în această ipostază de creare a unei lumi noi, de depăşire a condiţiei creaturale, el sfidează divinitatea, luând vecia drept complice. Arta are posibilităţi nelimitate şi prin ea poetul se identifică ca divinitatea. În final poetul îşi doreşte pierirea dar numai în ipoteza în care are loc pierirea lui Dumnezeu în el.
Psalmul II. - „Sunt vinovat că am râvnit” este lupta poetului cu Divinitatea, încercarea sa de a-l răsturna. Finalul poeziei: „Ţi-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate”, este într-un fel un răspuns, exprimă o interdicţie declarată; neagă nu numai jindul omului după bunurile lumii acesteia, ci şi însăşi râvna poetului de a-şi apropia Cuvântul. Revolta din Psalm I înseamnă sfiderea Creatorului, asumarea orgolioasă a demnităţilor acestuia. „Marele Păcătos” din Psalm II nu e artistul mânat de „o neliniştită patimă cerească” ci făptura aventuroasă a riscurilor extreme, răzvrătitul, care încearcă imposibilul.
|
