Descriere: Tipul arivistului este întruchipat în literatura universală de personajele lui Stendahl (Julien Sorel), Balzac (Rastignac) sau Dickens (Uriah Heep). Deşi figuri de arivişti apar sporadic şi în literatura mai veche, tipul ca atare se constituie cu deosebire în proza şi dramaturgia secolului al XIX-lea, faptul datorându-se condiţiilor sociale favorabile care deschid drumul parvenirii unor oameni energici, întreprinzători şi de obicei lipsiţi de scrupule, care reuşesc să dobândească averi şi un statut social superior celei de la care au pornit. Aceştia sunt ariviştii, al căror nume generic provine de la verbul din limba franceză „arriver”, care înseamnă „a ajunge”. Dacă ariviştii sunt cei care se străduiesc să urce scara socială, odată ajunşi la ţintă ei devin parveniţi. În literatura română, arivistul i-a preocupat pe mulţi dintre scriitorii noştri de marcă, aceştia creând prin măiestria condeiului lor personaje de o certă valoare literară, cum ar fi: Stănică Raţiu (George Călinescu, Enigma Otiliei), Dinu Păturică (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi), Tănase Scatiu (Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară), Lică Trubadurul (Hortensia Papadad-Bengescu, Concert din muzică de Bach), Gore Pirgu (Mateiu Caragiale, Craii de curtea veche) sau Stavrache (Ion Luca Caragiale, În vreme de război).
Primul aspect pe care îl vom urmări în caracterizarea acestor personaje este situaţia materială în care se găseşte arivistul de-a lungul operei. Astfel Tănase Scatiu este încă de la începutul romanului arendaşul îmbogăţit: avea casele cele mai frumoase din târg, cumpărate de ocazie de la un boier scăpătat, fiind şi deputat în două legislaturi şi ales pentru a treia la Senat. Având spatele asigurat acţiunile sale ulterioare vor pune în evidenţă caracterul său odios. Acest caracter este pedepsit în final prin uciderea sa de către ţărani. Un alt personaj care moare în final este Dinu Păturică, care şi-a găsit sfârşitul într-o ocnă părăsită. Păturică este genul de persoană care încearcă de-a lungul întregului roman să urce o nouă treaptă pe scara parvenirii. Astfel la început el era „îmbrăcat cu un anteriu de şamagea rupt în spate”, fapt care vorbeşte de la sine de sărăcia sa, însă de la camera de ciubucciu care avea un pat de scânduri şi o pătură, el trece la camera de vătaf care are „două pături turceşti peste care puse saltele de lână acoperite cu chilimuri de Idirne, pe perete atârnă un covor de Brussa”. Dând dovadă de o ambiţie nemăsurată, el visează, după ce obţine rangul de mare stolnic şi „funcţiunea isprăvniciei de străini”, să ajungă până în vârful piramidei sociale, căci ce folos ar fi avut avuţia pentru dânsul, dacă i-ar fi lipsit acea poziţiune socială, care ar fi putut să-i deschidă uşile boierilor celor mari şi să-l facă egal cu dânşii”. Orgoliul şi vanitatea nemăsurată îl fac să viseze obţinerea puterii politice, a celor mai multe demnităţi ale ţării, râvnind, mânat de aspiraţiile sale nelimitate, la funcţia de caimacan al Craiovei şi chiar să fie domn.
|
