Descriere: Locomoţia este unul din atributele esenţiale ale oricărui animal; dacă se mişcă, este viu. Unele animale abia dacă fac mai mult decât atât, dar altele au exploatat mecanismele locomoţiei pentru a atinge performanţe fenomenale de viteză, agilitate, rezistenţă şi de eficienţă plină de graţie.
Dacă atingem unul dintre tentaculele ca nişte petale ale unui dediţel de mare, el se contractă. Un receptor încastrat în pielea sa generează un mic semnal electric, care trece cu mare viteză printr-o reţea de celule nervoase pentru a declanşa o reacţie într-o fibră musculoasă. Fibra se contractă, îndepărtând tentaculul de stimulul supărător. După câteva secunde fibra se relaxează, iar tentaculul revine la poziţia sa normală.
Acest mecanism simplu este baza oricărui tip de locomoţie din rândul animalelor. Locomoţia în sine este un produs al contracţiei musculare, stimulată de semnale nervoase.
Semnalele pot fi generate de o reacţie reflex – legătura directă dintre receptor şi muşchiul care determină dediţelul de mare să-şi retragă tentaculul – sau pot fi un produs al controlului conştient. În cele mai multe cazuri, sunt un amestec al celor două: animalul ştie ce vrea să facă, dar mişcările necesare ale muşchilor sunt coordonate automat de sistemul său nervos central. Nici noi nu le spunem picioarelor cum să umble – pur şi simplu ştim unde să mergem.
O asemenea coordonare poate fi observată la unele dintre cele mai simple forme de animale – la protozoare unicelulare, precum parameciul. Acest organism microscopic de forma unui papuc se propulsează prin apă agitând mii de structuri minuscule, mobile, asemănătoare cu firele de păr, numite cili. Cilii se agită într-un sincronism perfect, creând unde de mişcare de-a lungul corpului organismului, care îl împing spre înainte. Dacă se ciocneşte de un obstacol, mişcarea ondulatorie se inversează şi dă înapoi, înainte de a se propulsa într-o altă direcţie.
La parameci, cilii sunt controlaţi printr-un efect simplu de domino: când un cil se mişcă, el declanşează acelaşi lucru şi la cilul alăturat, iar mişcarea se transmite până la capăt.
La animalele pluricelulare, se poate obţine cam acelaşi rezultat prin semnale ce trec printr-o fibră nervoasă şi stimulează un muşchi după celălalt – creând unda de mişcare ce trece prin picioarele unui miriapod în mişcare, de exemplu, sau valul de contracţii care străbat corpul unei râme ce îşi croieşte drum prin pământ.
Acţiunile mai complexe, tipice pentru animalele mai cunoscute, precum păsările şi mamiferele, sunt coordonate de creier, care trimite o serie de impulsuri prin reţeaua de nervi pentru a acţiona fiecare muşchi, după cerinţe.
|
