Descriere: Opera lui Eminescu este deosebită prin felul in care cunoştinţele de astronomie, fizică şi filozofie ale poetului sunt transformate cu măiestrie în imagini artistice. Un foarte bun exemplu pentru aceasta ar fi secvenţele cosmogoniilor din “Scrisoarea I” şi “Luceafărul”.
În ambele opere prezentarea formării universului este făcută prin intermediul gândului. Pe când pe bătrânul dascăl “Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri”, Hyperion, aparţinând lumii spirituale se întoarce prin timp şi spaţiu el însuşi la increat, în punctul de origine, la baza universului, Demiurgul, care în “Scrisoarea I” este înfăţişat prin versul “pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns”.
Pe când în “Luceafărul” ne este prezentată cosmogonia plecând din prezent spre viitor într-o incursiune ce nu depinde de timp, dascălul vizualizează geneza cronologic, fiind bine definite momentul formării universului, geneza, evoluţia şi apocalipsa.
Descrierii haosului îi sunt dedicate versuri in ambele opere.Sunt folosite antinomiile (fiinţă/nefiinţă, pătruns/nepătruns şi “nu e nimic”/”totuşi e”) pentru a crea impresia de nulitate. Versul din “Luceafărul” “O sete care-l soarbe” face referire la idea găurii negre. Interogaţiile retorice ”Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?”, pe lângă faptul că subliniază neputinţa de a concepe haosul fac referire la filozofia indiană care vede materia amorfă ca fiind o întindere acvatică, la aceleaşi concepte referindu-se şi “un întuneric ca o mare făr-o rază” precum şi cuvintele din “Luceafărul”: ”Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…” . Versul “Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă” semnifică faptul că voinţa este un atribut specific uman, care delimitează omul comun de conştiinţa supremă, făcându-se însă referire şi la apriorismul kantian care este ilustrat aici şi prin “N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă” precum şi în “Luceafărul”, în aceeaşi manieră: ”Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte”.
|
