Selectia naturala

Selecţia naturală — mecanism de bază al transformării speciilor în anul 1838, la scurt timp după ce Ch. Darvun îşi cristalizase o mare parte din ideile sale asupra evoluţiei, lectura întîmplătoare a lucrării lui T. E, Malthus asupra suprapopulaţiei, An essay on the principie of population, as it affects fhe futitre improvement of society, apărută în 1798, i-a sugerat unele reflecţii privind rolul pe care-1 joacă aşa-zisa „luptă pentru existenţă" în societatea contemporană lui şi importanţa pe care o prezintă acest fenomen în transformarea organismelor. (Potrivit con¬cepţiei lui Malthus, creşterea populaţiei este exponenţială, în timp ce resursele de hrană în condiţii stabile rămîn relativ constante, de unde rezultă o luptă pentru existenţă între indivizi în urma căreia numai o mică sau foarte mică parte din descendenţii fiecărei generaţii supravie¬ţuiesc.) Bazîndu-se pe această concepţie, nouă pentru dînsul, Darwin a ajuns la concluzia cît de importantă este concurenţa dintre indivizii ace¬leiaşi specii şi cît de diferite sînt consecinţele acesteia faţă de cele ale concurenţei dintre specii. Faptul acesta i-a sugerat două idei importante : prima, că lupta pentru existenţă reprezintă o concurenţă între indivizi şi nu între specii şi a doua, că între indivizii aceleiaşi specii există mari diferenţe. Ideea variabilităţii individuale i-a fost întărită lui Darwin mai ales de rezultatele obţinute de crescătorii de animale în crearea de noi rase, prin selecţia indivizilor valoroşi. O sumară privire asupra exemplarelor dintr-o turmă, de exemplu de vaci, duce la constatarea că nici un individ nu se aseamănă cu celălalt. Uneori diferentele dintre indivizi sînt atît de pronunţate, încît există îndoială dacă doi indivizi fac parte din aceeaşi rasă sau dacă nu cumva aparţin la rase diferite. Darwin a initiat că tocmai acestor variaţii individuale se datoresc succesele deosebite ale selecţio-natorilor de animale. De aici a izvorît ideea de a face o analogie între selecţia artificială si cea naturală. Omul face selecţie pentru propriile sale interese, natura numai în interesul organismului pe care-1 păstrează. In felul acesta, concepţia sa tipologică privind concurenţa dintre specii,însoţită de eliminarea unora dintre acestea, s-a schimbat într-o nouă con¬cepţie, şi anume cea privind existenţa variaţiilor individuale în cadrul populaţiilor şi speciilor. Astfel, ideea variaţiei indivizilor din populaţiile naturale a stat la baza concepţiei sale asupra selecţiei naturale. Prin această gîndire, principiul eliminării de către forţele naturii a indivizilor care se abat de la tipul normal, considerat tip perfect, menţinîndu-se un tip pur, constant, principiu static derivat din filosofia esenţialistâ, a fost înlocuit de principiul dinamic al populaţiei variabile capabile de evo¬luţie în care apar mereu indivizi noi care depăşesc media şi indivizi care sînt inferiori mediei (Mayr, 1984). Bazat pe ideile menţionate mai înainte, Darwin a ajuns la definirea selecţiei naturale, care înseamnă „păstrarea, variaţiilor individuale avantajoase şi înlăturarea celor vătămătoare". După Darwin, orice individ dintr-o populaţie care se diferenţiază cît de puţin faţă de ceilalţi indivizi într-o direcţie profitabilă pentru sine (superiori-tate adaptivă, n.a.) are şansa de supravieţuire şi în consecinţă va fi pro¬movat de selecţia naturală. „Vorbind metaforic — afirma Darwin — se poate spune că selecţia naturală cercetează critic, zilnic şi ceas de ceas - în întreaga lume, cele mai uşoare variaţii, respingîndu-le pe cele dăună¬toare, păstrîndu-le si acumulîndu-le pe toate cele folositoare; ea lucrează în tăcere şi pe nesimţite, oricînd şi oriunde i se oferă prilejul, la perfec¬ţionarea fiecărui organism în legătură cu condiţiile sale organice si neorganice de viaţă" . Selecţia naturală este eficace însă numai în cazul populaţiilor bogate în variaţii, dar ineficientă în cazul populaţiilor lipsite de variaţii. Pentru Darvin, factorii principali care acţionează în cadrul selecţiei naturale sînt cei biotici, respectiv concurenţa, în timp ce factorii fizici ai mediului joacă un rol secundar. Din nefericire, Darwin a folosit uneori dictonul de supravieţuire acelui mai apt preluat din filosofia mecanicistă a lui H. Spencer, expusă în lucrarea sa fiind acuzat de gîndire tautologică : Cine va supravieţui ? Cel mai apt. Cine sînt cei mai «apţi? Cei care supravieţuiesc. Desigur, nu aceasta este esenţa selecţiei naturale. Darwin a accentuat în nenumărate rînduri că toţi indivizii unei populaţii diferă între ei şi că natura acestor dife¬renţe (avantajos—dezavantajos ; adaptiv—neadaptiv) joacă rolul decisiv în evoluţie. După cum se ştie, bazele ştiinţifice ale selecţiei naturale au fost prezentate de Darwin în monumentala sa lucrare The origin of specie by metins of natural selection or the preservation of favored races in stmggle for Uf e, publicată în 1859. Influenţa ideilor lui Malthus şi ale lui Spencer asupra lui Darwin a determinat pe unii biologi şi ideologi să reducă selecţia naturală la lupta indivizilor pentru existenţă şi la supravieţuirea celor mai apţi în această luptă, ceea ce este greşit. Desigur, Darwin a considerat concurenţa intraspecifică un factor selectiv important, dar nu i-a imprimat un carac¬ter distructiv, nimicitor aşa cum pretind unii autori. Concurenţa dintre indivizi se întîlneşte în natură. Ea nu poate fi negată, dar procesul de eliminare a unor indivizi are loc numai în cazul în care concurenţa pentru elementele indispensabile vieţii (lusană, lumină, umiditate, spaţiu ş.a.)-este foarte pronunţată, în acest caz sînt însă eliminate organismele.slab dez¬voltate, incapabile de a lăsa urmaşi sau cel puţin un număr suficient de urmaşi. Cine citeşte cu atenţie Originea speciilor poate să-şi dea seama că, în concepţia lui Darwin, concurenţa nu constituie un element selectiv distructiv, în afară de aceasta, Darwin a acordat destulă importanţă con¬diţiilor fizice, îndeosebi climei, în selecţia variaţiilor individuale. Putem deci afirma că selecţia naturală acţionează atît prin factori biotici, cît si prin factori fizici, primii deţinînd rolul preponderent, dar acţiunea acestora fiind mult mai blîndă decît cea care se atribuie obişnuit.