Descriere: In genere, constituţiile nu-şi propun să definească instituţia parlamentară, preocupându-se îndeosebi de modul cum este organizată şi cum funcţionează ca autoritate a statului.
Conform art. 61, alin. 1 din Constituţie “ Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.
În complexul sistem de autorităţi statale, Parlamentul se înfăţişează într- o contrapondere faţă de Guvern, constituind totodată şi autoritatea de directivare şi control asupra activităţii executive.
Aşadar, Parlamentul este instituţia juridică şi politică formată din una sau două adunări ori “CAMERE”,fiecare compusă dintr-un numar diferit de membri (deputaţi, senatori ),care se bucură de anumite imunitaţi, având drept de control asupra autorităţilor executive şi fiind unica autoritate legislativa din stat.
Parlamentele contemporane sunt formate fie dintr-o singură Cameră , fie din două Camere .Cele formate dintr-o singură Cameră sunt Parlamente cu structură camerală, cele formate din două Camere sunt Parlamente cu structură bicamerală.
În general, structura Parlamentului este determinată de sistemul de stat; astfel într-un stat federal este obligatorie existenţa în cadrul Parlamentului şi
a unei Camere care să apere şi să reglementeze interesele statelor membre, pe când cealaltă Cameră e formată din reprezentanţii statului federal.
Sunt însă şi state unitare care au Parlamente bicamerale, de exemplu: Italia, Belgia,Spania,Japonia,Marea Britanie,Romania.
In Romania potrivit art.61 alin.2 din Constitutie,Parlamentul este alcatuit din Camera Deputatilor si Senat.
Parlamentul poate adopta acte cu caracter juridic şi acte cu caracter exclusiv politic.
SECŢIUNEA 1
LEGILE
Potrivit art.67 din Constituţie,Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, art.73 alin.1 stipulând că Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Este necesară prezentarea conceptului de ,,lege”.
Acest termen este folosit în două accepţiuni şi anume :în sens larg ( lato senso) se are în vedere orice act normativ şi în sens restrâns (stricto senso),
se are în vedere actul juridic al organului legiuitor.
Delimitarea este necesară în vederea ierarhizării izvoarelor de drept a explicării supremaţiei legii şi argumentării acesteia.
De obicei ,în denumirea legii se are în vedere conţinutul actului normativ şi procedura de adoptare.
Au fost date diverse definiţii termenului ,,lege”, majoritatea autorilor surprinzând criteriul formal şi mai puţin pe cel formal ( conţinutul normativ al legii).
O definiţie care reuşeşte să acopere şi să răspundă necesităţilor determinate atât de criteriul material cât şi de cel formal, este formată de prof. I. Muraru.
Autorul precizează că legea este „actul juridic al Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia şi potrivit unei proceduri prestabilite şi care exprimând voinţa şi interesele poporului, reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi importante”.
Legea este în exclusivitate emanaţia unicului organ legiuitor, conform cu dispoziţiile constituţionale şi elaborată după o procedură prestabilită chiar prin legea fundamentală.
Parlamentul adoptă legea în vederea reglementării celor mai importante relaţii sociale, de aici rezultând faptul că nu toate relaţiile sociale vor fi reglementate de lege, rămânând astfel ca relaţiile sociale de mai mică importanţă să fie reglementate prin acte normative subordonate legii (hotarari, ordine).
|
