Descriere: Dovada care a dus la rezolvarea unuia dintre cele mai mari mistere ale lumii, a fost descoperita in anii '60, nu pe uscat, cum ar fi fost de asteptat, ci sub suprafata apei, pe fundul oceanului.
Cunoastem cauzele care duc la aparitia vulcanilor sau a cutremurelor si stim si de ce se produc in anumite parti ale globului si nu in altele. Stim de ce Alaska, un uscat format mai ales din stanci, zapada si gheata, are mari zacaminte de petrol, formate din resturile animalelor si plantelor marine care, pe vremuri, populau zona respectiva. De asemenea, intelegem de ce carbunele gasit in Europa nordica provine din plante tropicale descompuse.
Alunecarea continentelor
Raspunsurile la toate aceste enigme, au devenit evidente prin anii '60, atunci cand teoria alunecarii continentelor a fost, in sfarsit, acceptata. Meteorologul german Alfred Wegener, lansase teoria alunecarii continentelor cu mult timp in urma, cam prin anul 1915.
De ce a trebuit sa treaca atatia ani pentru ca ea sa fie totusi acceptata?
Au existat, in esenta, doua motive principale. Primul era acela ca, dupa cum l-a descris geofizicianul Sir Edward Bullard, Alfred Wegener se afla in "tabara" gresita. Cel de-al doilea motiv a fost faptul ca Wegener nu a lansat nici o explicatie plauzibila pentru aparitia fortelor motrice, adica a celor care determina deplasarea continentelor, cu toate ca era convins ca aceasta deplasare exista.
Scoarta oceanica
Abia in anii '60 s-au gasit dovezi substantiale care sa sprijine aceasta teorie. S-a ajuns, in final, la teoria alunecarii continentelor si a mecanismelor ei, care sa fie acceptate de majoritatea oamenilor de stiinta. Dovada nu a venit de pe continent ci din ocean si din scoarta lui.
Patura exerioara a Pamantului se numeste litosfera. Ea reprezinta un strat rigid si are o grosime de aproximativ 100 de kilometri. Ea include atat platforma oceanica cat si scoarta continentala si partea superioara a mantalei, adica stratul situat imediat sub scoarta. Delimitarea dintre scoarta si manta este cunoscuta sub denumirea de "Discontinuitatea
Mohorovicic" sau, mai pe scurt, Moho. Denumirea vine de la descoperitorul ei, geologul iugoslav Andrija Mohorovicic (1857-1936).
|
