Descriere: Dintre cele trei principale trepte de relief ale teritoriului ţării, cununa munţilor se impune, faţă de regiunile înconjurătoare, nu numai prin poziţia centrală pe care o ocupă ori prin altitudine, ci în mod deosebit prin faptul că toate celelalte unităţi teritoriale până la periferie prezintă multiple legături genetice cu Carpaţii, România fiind considerată drept „ţară carpatică”. Acestea sunt şi motivele pentru care în urmărirea genetică a reliefului începem cu aria muntoasă.
În limbajul obişnuit, Carpaţii sunt consideraţi „munţi tineri”. Este fără îndoială o tinereţe relativă chiar la scara geologică a timpului, întrucât în linii mari ei s-au format în perioada de la sfârşitul erei mezozoice şi într-o bună parte a terţiarului, fapt comun pentru întregul sistem muntos dezvoltat în geosinclinalul alpino-carpato-himalaian, care străbate dintr-un capăt în altul două continente. De fapt însă, realizarea ca munţi a Carpaţilor a fost mai înfăptuită într-o perioadă mult mai îndelungată, printr-o evoluţie foarte complexă, în care faze succesive de orogeneză (adică de cutare) ori simple mişcări pe verticală însoţite adesea de falieri (adică de rupturi) erau urmate de epoci de sedimentare sub luciul apelor mării ori de eroziune, prin agenţii atmosferici şi gravitaţionali. Toate au la un loc, după o îndelungată conlucrare ori înfruntare, au înfăptuit unul din cele mai lungi lanţuri muntoase ale Terrei, în cuprinsul căruia Carpaţii reprezintă un mic fragment, cu unele particularităţi şi trăsături proprii.
Este drept că faza cutărilor de la sfârşitul cretacicului superior (ultima perioadă a erei mezozoice) şi cele din neozoic (terţiar), au fost hotărâtoare în trasarea contururilor principale ale lanţului carpatic din România, dar pe de o parte acestea au fost urmate de noi reluări ale cutărilor şi de înălţări verticale târzii (pliocen-cuaternare), care au completat şi desăvârşit structura munţilor, pe de altă parte ele au fost precedate de mişcări de cutare şi de scufundare care au fărâmiţat un vechi uscat hercinic, recontopind fragmentele, fie prin pecete sedimentare, fie prin intruziuni magmatice venite din adâncuri.
În continuare sunt prezentate etapele de formare a lanţului carpatic:
Etapa veche sau hercinică, în care s-au individualizat pe plan european un întreg lanţ muntos ce străbătea continentul ca o diagonală de la vest la est şi din care s-a mai păstrat astăzi o succesiune de masive şi munţi ruinaţi care, începând sin Peninsula Bretagne (Franţa) ajung, cu unele întreruperi, până în Dobrogea de Nord. O anumită porţiune meridională a acestora a constituit scena pe care o avea să se desfăşoare specatculoasa epopee geologică, de pe urma căreia au rezultat Carpaţii falnici de astăzi. Acea aripă meridională hercinică se prezenta iniţial ca un uscat care acoperea întregul spaţiu carpatic actual, inclusiv Transilvania, precum şi Câmpia Panonică. Labilă ca orice zonă de geosinclinal, acea întindere a intrat într-o fază de puternice cutări în perioada carboniferului mediu, paralel producându-se intruziunea unor mase granitice printre rocile alcătuitoare de felul lacolitelor (lave care nu ajung la suprafaţă prin erupţii vulcanice, ci pătrund doar printre stratele formaţiunilor mai vechi pe care le boltesc) provocând astfel metamorfozarea acestora care capătă caracter cristalin.
|
