Descriere: Putem spune că lacul Baikal a intrat în circuitul marilor obiective ale planetei noastre. Aşa cum se vorbeşte în mod curent de Alpi, Himalaia, Caucaz, Amazon, Congo, Nil etc. de către un număr tot mai mare de oameni, tot aşa se vorbeşte astăzi şi despre lacul Baikal.
La această faimă a Baikalului a contribuit în mod egal atât caracteristicile morfometrice şi hidrice, cât şi cele biologice. Baikalul pe lângă faptul că este cel mai adânc lac de pe Glob, poate fi considerat şi cel mai vechi prin ce circa 20-25 mil. ani de existenţă(exclusiv Marea Caspică şi Aral) şi unul dintre „muzeele vii”, în care trăiesc aproximativ 800 specii de animale şi 245 specii de plante endemice, proprii lui.
Evident, acest tezaur faunistic şi floristic, acest monument natural impunător prin dimensiunile sale – 636 km lungime maximă, 79,5 km lăţime maximă, 31500 km2 şi 23000 km3 apă – a trezit interesul multor călători şi oameni de ştiinţă. Deşi datele geologice, geografice şi biologice despre Baikal au început să se acumuleze de aproape un secol, iar în prezent se efectuează cercetări intensive, au rămas încă multe puncte de suspensie, multe probleme neexplicate.
Lacul Baikal a fost descoperit în anul 1643 de către K. Ivanov şi V. Kolesnikov, iar 32 ani mai târziu – în 1675 – cunoscutul călător şi diplomat român Spătarul Nicolae Milescu, cunoscut în descrierile în limba rusă sub numele de Nicolae Spafarovici, în drum spre China, l-a ocolit prin partea sud-vestică, făcându-i şi o descriere amănunţită. De atunci lacul a constituit obiectul multor expediţii, fapt ce a permis elucidarea problemelor deosebite privind geneza depresiunii, adâncimea, regimul hidric, plantele şi animalele ce trăiesc în el. Astfel, lacul a fost cercetat de I. D. Cerski – după care s-a dat şi numele vârfului de lângă localitatea Sliudenka, înalt de 2090 m, din culmea Hamar-Daban – de V. A. Obrucev, E. V. Pavlovski, P. E. Riabukin, V. V. Belousov, L. S. Berg, B. Dibovski, V. Godlevski, F. Drizenko, M. M. Kojov, G. I. Vereşceaghin, A. Korotnev şi alţii.
Un rol important în cercetarea lacului Baikal l-a avut Secţia est-siberiană a Societăţii de geografie ruse, înfiinţată în anul 1851, care a organizat şi suportat material multe expediţii în Siberia şi Prebaikalia.
Primele cercetări şi sesizări asupra curiozităţii faunei Baikalului le-au făcut Dibovski şi Godlevski aproximativ cu un secol în urmă.
La începutul secolului XX se instalează o serie de puncte pentru observaţii periodice hidrometeorologice. În anul 1916 Comisia pentru cercetarea lacului Baikal, condusă de N. V. Nasonov ajutat de G. I. Verşceaghin, iar în 1925 s-a înfiinţat Staţiunea de cercetări limnologice la Listvenicinoe(Listveanka), situată pe malul drept al Angarei, de unde aceasta îşi trage apele din Baikal.
Profilul Institutului de limnologie de la Baikal permite acoperirea tuturor problemelor pe care le ridică condiţiile climatice ale regiunii, bazinul de recepţie al lacului şi raportul dintre acesta şi regimul hidric, morfometria depresiunii şi influenţa acesteia asupra circulaţiei apei, regimul termic, compoziţia chimică, abraziunea lacustră, sedimentarea lacustră, potenţialul trofic al apei, asociaţiile faunistice şi floristice, folosirea lacului şi a regiunii înconjurătoare în economie şi turism.
|
