Descriere: Stabilitatea si armonia interioară a biocenozei presupune un echi¬libru între diversele sale componente şi procese. După o părere larg răspîndită, stabilitatea ecosistemului este întemeiată pe echilibrarea forţelor antagoniste, pe armonizarea contradicţiilor interioare. Se ştie că forţele antagoniste din ecosistem se ţin reciproc în şah, de exemplu, omizile de lepidoptere miniere şi himenopterele parazitoide, şoarecii şi bufniţele, bacteriile şi protozoarele din sol. De aici ar rezulta o stare constantă de armonie a vieţii în cadrul biocenozei, o armonie a vieţii cu mediul, sau un echilibru biocenotic. Excesul produs de natură, prin creşterea nemăsurată a uneia cTiii forţele biocenotice, este înlăturat prin cooperarea tuturor forţelor biocenotice, instalîndu-se astfel un echilibru biocenotic (M o b i u s, 1877). La nivelul ecosistemului acţionează un mecanism similar, prin mijlocirea căruia se instalează echilibrul ecologic (Thienemann, 1956), pe care unii îl consideră principiul fundamental al structurii ecosistemelor.
S-a remarcat însă (J e r m y, 1957) că noţiunea de echilibru nu este univoc şi acceptabil definită în ecologie. Termenul provine din mecanică7 unde este definit ca o stare ce se atinge atunci cînd două forţe antagoniste, care acţionează asupra aceluiaşi punct, ar putea fi înlocuite cu acelaşi efect, printr-o singură forţă, egală cu suma celor două forţe antagoniste, ea rezultînd din paralelogramul de forţe (fig. 78). Dacă rezultanta este egală cu zero, înseamnă că cele două forţe antagoniste se echilibrează. Nu ştim dacă acest con¬cept al mecnicii newtoniene (clasice) a influenţat reprezentările ecolo¬giei despre echilibrul bioceiiotic. Dar asemănarea între accepţiunea echilibrului în mecanică şi în ecologie este frapantă. Speciile sau gru¬pările de specii sînt analoage cu forţele antagoniste care acţionează asupra unui punct şi se anulează reciproc. Dacă în ecosistem persistă şi fitofagele şi zoofage, înseamnă că rezultanta acestor forţe este egală cu zero, deoarece altfel structura biocenotică s-ar dezagrega. Dar în mecanică starea de echilibru este asociată cu absenţa oricărei mişcări. După legea I-a a mecanicii newtoniene, un sistem rămîne în echilibru atîta timp cît nu-1 pun în mişcare nici un fel de forţe exterioare. Dar biocenoza se află în permanentă mişcare. Transfor¬marea necontenită, lentă, a biocenozei, nu duce în mod necesar la dispariţia structurii biocenotice. O pădure este cuprinsă într-un per¬manent proces de transformare cantitativă şi calitativă, dar se păs¬trează ca pădure sute de ani.
Dacă condiţiile de insolaţie devin mai slabe, deci se modifică în favoarea plantei skiofile, aceasta se dezvoltă optim şi în detrimentul partenerului lucifil. Biosistemul rămîne şi acuma funcţional. Se de¬plasează numai punctul de sprijin, de la un component la altul. Pe baza aceasta Elenkin a formulat principiul echilibrului mobil: pe fondul unor oscilaţii permanente, comunitatea biotică se menţine ca întreg, în timp ce punctul de sprijin al structurii se deplasează de la un component la altul, sub presiunea forţelor exterioare.
|
