Aspirina (acid acetilsalicilic)

COLEGIUL NAŢIONAL „MIHAI EMINESCU” REFERAT TEMA: „ASPIRINA” (ACID ACETILSALICILIC) BUZĂU 2006 ASPIRINA C6H4(OCOCH3)CO2H Ca în fiecare lună, in ultima joi, la ora ceaiului (ora 17,five o’clock) la intrarea clădirii era gazduită celebra Royal Societz din Londra. Era vara anului 1763. Pentru acea seară doctorul Stone anunţase că va prezenta un raport in legatură cu succesele pe care le obţinuse, în practica sa medicală, obţinute din scoarţa de salcie. Pornise, în cercetarea sa, de la ipoteza bazată pe credinţa foarte bine înrădăcinată la ţară, în rândul tămăduitorilor locali,ca fiecare plantă medicinală posedă o „semnatură” miraculoasă, menită să o predestineze unei anumite boli, stric legată de „semnul”plantei. Astfel, plămânărica, cu frunza sa de formă şi coloraţie asemanătoare plămânului este „destinată” să indece bolile de plămâni, pe când salcia,care creşte in locuri mlăştinoase,umede, pe malul apelor,ei bine, era şi ea bună de ceva. Stând cu radacinile într-un teren atît de umed, nu putea să nu aibă nici un efect asupra celor ce se îmbolnăveau după ce au fost nevoiţi să stea cu picioarele în apă, sau să se ude la picioare. Toţi făceau febră după ce se imbonăveau, iar „frigurille” reprezentau forma cea mai gravă a bolii. Mai mult, doctorul Stone observase că scoarţa de pe ramurile salciei are un gust amar. Or, el ştia că din Peru, se putea obţine, prin corăbiile care îndrăzneau să străbată pustietăţile de apă ale Oceanului Atlantic, bântuit de brigatinele piraţilor, o scoarţă de culoare roşie. Şi aceasta era foarte amară la gust. Se numea scoarţă de China, nu pentru ca era de origine chineză. Stabilind o apropiere între cele două scoarţe, Stone a cules coaja de pe ramurile salciei, a uscat-o, a pulverinazat-o şi cu ajutorul său a preparat macerate în apă, la cald. A îndepărtat apa prin evaporare şi ce a rămas, în retortă, a administrat bolnavilor săi de „friguri” sau care, din diverse pricini, făceau temperatură. Aşa cum se aşteptase, de altfel, febra scădea de fiecare dată. Scoarţa de salcie se dovedise un bun febrifug desi, în treacăt fie spus nu avea nimic de-a face cu malaria (friguri de baltă). În epoca la care ne referim, când doctorul Stone îşi trata bolnavii săi cu extrate de salcie, germenul malariei nu era încă cunoscut. În orice caz, comunicarea sa a fost ascultat cu mult interes şi, după terminarea lecturii, întrebările au început să curgă. Stone avut succes, rezultatele sale au fost consemnate în analele societăţii raportul depus la arhiva acesteia, şi viaţa şi-a văzut mai departe de treburile sale. Peste 70 de ani însă, cam prin 1829, aveau să se declanşeze o serie de întâmplări, aparent fără nici o legătură între ele.